În 1967, Kurt Vonnegut se întoarce în Dresda, la a cărei bombardare asistase în 1945, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Este însoțit de un vechi tovarăș de arme, Bernard V. O’Hare și intenționează să viziteze Abatorul Cinci unde au fost deținuți mai multe zile ca prizonieri de război.

Au trecut mai bine de douăzeci de ani de la momentul Dresda, de când scriitorul american s-a întors acasă convins că va relata distrugerea Dresdei într-o carte ce avea să devină o capodoperă, numai că scrierea ei nu s-a dovedit a fi o sarcină prea ușoară.

N-aş dori să vă împui capul spunându-vă câţi bani, cât timp şi câtă energie m-au costat amărâta asta de cărţulie. Când m-am întors acasă din cel de-al doilea război mondial, acum douăzeci şi trei de ani, credeam că-mi va veni uşor să scriu despre cum a fost distrusă Dresda, de vreme ce nu trebuia decât să relatez cele văzute. Şi mai credeam că această carte a mea cu un subiect atât de formidabil avea să devină o capodoperă sau cel puţin avea să-mi aducă o mulţime de parale.

În romanul anti-război pe care Vonnegut îl publică în 1969, îl cunoaștem pe Billy Pilgrim, care s-a născut în anul 1922 (la fel ca scriitorul american), în orașul Ilium, statul New York, ca fiu al unui bărbier. Se înrolează în Al Doilea Război Mondial și ajunge în Dresda, unde este martor la bombardarea orașului și este luat prizonier.

Revine în America, se căsătorește, devine optometrist, face copii și viața lui se află pe un făgaș normal și liniștit când se lovește la cap. Din acel moment, pentru Billy Pilgrim, timpul și spațiul nu mai au aceleași repere ca pentru ceilalți muritori, astfel că viața lui devine o neîncetată călătorie prin timp și spațiu.

Billy Pilgrim s-a desprins din strânsoarea timpului.
S-a culcat văduv senil şi s-a trezit în ziua propriei lui cununii. A intrat pe-o uşă în 1955 şi a ieşit pe alta în 1941. S-a reîntors pe aceeaşi uşă şi s-a pomenit în 1963. Şi-a văzut de mai multe ori naşterea şi moartea, pretinde el, şi vizitează la întâmplare toate evenimentele plasate între ele.
Cel puţin aşa pretinde el.
Billy e supus unor adevărate spasme temporale, habar n-are care-i va fi următoarea destinaţie, iar călătoriile lui nu sunt neapărat dintre cele mai vesele. Se află într-o permanentă stare de trac, zice el, căci nu ştie niciodată ce scenă din viaţa lui va trebui să interpreteze dintr-o clipă într-alta.

Mai mult decât aceste trăirea acestor “spasme temporale”, Billy Pilgrim este răpit de către extratereștrii de pe Tralfamadore și expus într-o grădină zoologică de pe această planetă, ca un animal necunoscut, pe care tralfamadorienii îl cercetează. Pentru a-i analiza comportamentul i-au adus și o femeie, o actriță de pe Pământ, Montana, și amândoi pot fi observați într-un habitaclu din grădina zoologică.

Călătoriile în timp ale lui Billy sunt în strânsă legătură cu răpirea sa de către extratereștrii, pentru că aceștia nu văd timpul liniar, așa cum îl vedem noi, ci ca pe un tot, ca și cum, oricând, poți alege în ce moment din timp să trăiești, indiferent dacă noi i-am spune trecut, prezent sau viitor. 

N-am putut să nu observ că, în Povestea vieții tale, povestirea ecranizată în filmul Arrival, Ted Chiang s-a inspirat din Abatorul cinci pentru percepția timpului ca un tot, o percepţie circulară a acestuia. Astfel, timpul nu mai reprezintă o linie cronologică dintre momente, ajungând ca, uneori, să nu mai existe deloc şi evenimente din viaţa personajului Louise să se petreacă în acelaşi timp. Dar și în descrierea extratereștrilor am găsit oareșce similitudini. 

Se arăta că aceste fiinţe sunt verzi, înalte de şaizeci de centimetri şi că au o formă asemănătoare cu o pompă de desfundat chiuvetele. Ventuza aspiratoare e partea aşezată pe pământ, iar coada, sau minerul, extrem de flexibilă, e orientată de obicei spre cer. La capătul fiecărui miner se află o mânuţă cu un ochi verde în mijlocul palmei. Tralfamadorienii sunt prietenoşi şi văd în patru dimensiuni. Ei îi compătimesc pe locuitorii Pământului pentru că aceştia nu văd decât în trei dimensiuni.

Nu sunt chiar ca niște pompe de desfundat chiuvete, dar, dacă vi-i amitiți din scenele în care apar în întregime, cam seamănă cu ce a imaginat Vonnegut.  

Întâlnirea dintre Billy Pilgrim și extratereștri este, la fel ca în Vama Mării de Jean d’Omersson – în curând pe Evantai – un prilej pentru autor să povestească despre pământeni și despre omenire.

— Asta nu v-ar putea-o explica decât tot un pământean. Pământenii sunt maeştri în explicaţii. Ei explică de ce un anume eveniment e structurat aşa cum este şi spun cum se poate ajunge la alte evenimente sau cum pot fi ele evitate. Eu sunt tralfamadorian şi văd timpul în totalitatea lui, aşa cum ar vedea cineva straturile geologice pe un perete din Munţii Stâncoşi. Totalitatea timpului trebuie luată ca atare. Ea nu se schimbă, nu se supune nici avertismentelor şi nici explicaţiilor. Ea pur şi simplu există. Luaţi-o moment cu moment şi veţi constata că, aşa cum v-am spus, noi toţi nu suntem decât nişte insecte prinse în chihlimbar.
— După câte îmi dau seama, nu credeţi în „liberul arbitru”, remarcă Billy Pilgrim.
— Dacă nu mi-aş fi petrecut atâta timp să-i studiez pe pământeni, spuse tralfamadorianul, n-aş fi avut nici cea mai vagă idee despre ce se înţelege prin „liber arbitru”. Personal am vizitat în univers treizeci şi una de planete locuite şi în plus am studiat rapoarte despre încă o sută. Pământul este singurul loc unde se pomeneşte de liberul arbitru.

Billy Pilgrim speră să afle de la tralfamadorieni cum să oprească războaiele de pe pământ, dar află în schimb că aceștia, deși cunosc cum se va sfărși Universul, nu fac nimic pentru a opri acest sfârșit.

— Noi ştim cum se sfârşeşte Universul, îl lămuri ghidul, şi Pământul n-are nici un amestec în treaba asta, exceptând doar faptul că şi el o să fie lichidat.
— Dar cum… cum se va sfârşi Universul? se miră Billy.
— Noi îl vom arunca în aer tot făcând experienţe cu noi forme de combustibil pentru farfuriile zburătoare. Un pilot de încercare tralfamadorian va apăsa pe un starter şi întreg Universul va dispărea. Aşa merg lucrurile.
— Dacă ştiţi toate astea, zise Billy, de ce nu căutaţi un mod de-a preveni catastrofa? Nu-l puteţi împiedica pe pilot să apese pe buton?
— A apăsat dintotdeauna şi va apăsa mereu. Noi l-am lăsat dintotdeauna şi-l vom lăsa mereu. Clipă este structurată exact în modul acesta.
— Atunci… ezită Billy, presupun că şi ideea de-a pune capăt războaielor pe Pământ este tot o prostie.
— Bineînţeles.
— Cu toate acestea, pe planeta voastră domneşte pacea.
— Astăzi da. Însă în alte zile avem şi noi războaie la fel de crâncene ca acelea pe care le-aţi văzut sau despre care aţi citit. Iar noi nu putem interveni cu nimic, prin urmare pur şi simplu refuzăm să le privim. Le ignorăm total. Ne petrecem eternitatea contemplând momentele plăcute – ca de pildă astăzi, aici, la grădina zoologică. Nu-i ăsta un moment plăcut?
— Este.
— Dacă ar depune un efort mai mare, şi pământenii ar putea învăţa de la noi un lucru: să nu dea atenţie clipelor rele şi să se concentreze doar asupra celor bune.

Și, deși romanul este unul anti-război, Vonnegut înțelege că, probabil, războiul nu se va sfârși vreodată complet, iar sintagma “așa merg lucrurile” repetată obsesiv ori de câte ori vine vorba despre moarte, fie că e moartea cuiva, fie că e moarte în general, pare a însemna că există un destin implacabil al omenirii și al omului și că, așa cum spun tralfamadorierii, trebuie să ne bucurăm că trăim pur și simplu și să prețuim clipele bune.

Îl reîntâlnim în roman și pe Kilgore Trout, alter-ego-ul autorului, pe care l-am întâlnit și în Cutremur de timp și Micul dejun al campionilor.

Abatorul cinci este un roman SF, dar unul atipic, prin elemente precum extratereștii, călătoriile lui Billy în timp și spațiu, dar Vonnegut se folosește de aceste elemente doar pentru a face o analiză omenirii și a reda ce crede despre război. Nu ne lămurim dacă Billy Pilgrim este, de fapt, traumatizat din timpul războiului și delirează sau chiar ne aflăm în fața unor întâmplări SF. 

Cartea abundă de umor, de multe ori negru, ironie și autoironie, scriitorul folosind metaficțiuni cu scop ironic sau pentru autoironie. Astfel, chiar se introduce pe sine în roman:

În apropierea lui Billy, un american se tânguia că dăduse tot afară din el, mai puţin creierul. După câteva clipe exclamă:
— S-a dus şi el, s-a dus şi el. Creierul, adică.
Americanul acela eram eu. Eu eram ăla. Autorul acestei cărţi.

O lectură foarte faină și, în caz că nu e deja evident, recomand romanul Abatorul cinci de Kurt Vonnegut, ca de-altfel, pe toate cărțile scriitorului pe care le-am citit până acum.

Mi-am povăţuit copiii că pentru nimic în lume să nu participe la vreun masacru sau să se umple de bucurie şi satisfacţie la vestea masacrării duşmanului. I-am mai povăţuit să nu se pună în slujbă nici unei firme care produce maşinării destinate masacrării oamenilor şi să-şi exprime dispreţul pentru cei ce cred că avem nevoie de asemenea maşinării.

Lucrul cel mai important pe care l-am învăţat pe Tralfamadore este că, atunci când cineva moare, moartea e doar o aparenţă. Persoana respectivă este de fapt foarte vie în trecut, drept care e o prostie ca oamenii să jelească la înmormântare. Toate clipele, trecute, prezente şi viitoare, au existat şi vor exista veşnic. Tralfamadorienii contemplă toate aceste clipe separate la fel cum contemplăm noi un perete al Munţilor Stâncoşi, de pildă. Ei văd cât sunt de permanente toate aceste clipe şi pot privi orice clipă care-i interesează. Ideea că o clipă urmează alteia ca nişte mărgele înşirate pe o aţă şi că, odată trecută, clipă s-a dus pe vecie este doar o închipuire a noastră, a celor de pe Pământ.
Când vede cadavrul cuiva, orice tralfamadorian socoteşte că respectiva persoană se află în acel moment într-o stare proastă, dar că ea se simte perfect într-o mulţime de alte momente. Ei bine, şi eu când aud acum că a murit cineva, pur şi simplu ridic din umeri şi spun acelaşi lucru ca şi tralfamadorienii, adică „Aşa merg lucrurile”.

Pe Tralfamadore nu există telegrame. Dar aveţi dreptate: fiecare grupare reprezintă un mesaj scurt şi important – descrie o anumită situaţie sau scenă. Noi, tralfamadorienii, citim toate aceste mesaje simultan, nu unul după altul. Între mesaje nu există nici un fel de legătură, exceptând faptul că autorul le-a ales cu grijă, aşa încât percepute simultan să transmită o imagine a vieţii care să fie frumoasă, profundă şi sugestivă. Nu există nici început, nici mijloc, nici sfârşit; nu există nici suspans, nici morală, nici cauze, nici efecte. Noi apreciem în cărţile noastre adâncimile mai multor momente minunate, văzute toate în acelaşi timp.

Cartea se intitula Maniaci în a patra dimensiune, de Kilgore Trout. Era despre nişte oameni ale căror boli mintale nu puteau fi tratate, întrucât toate cauzele respectivelor boli se găseau într-o a patra dimensiune şi doctorii de pe Pământ, cunoscând doar trei dimensiuni, nu puteau nicidecum să le descopere sau măcar să şi le imagineze.

Ca toate fiinţele umane de pretutindeni, arăta studiul în continuare, americanii cred multe lucruri care sunt evident nişte neadevăruri. Cel mai nociv neadevăr este că orice american se poate îmbogăţi uşor. Ei nu vor să recunoască niciodată ce greu se fac de fapt banii, motiv pentru care cei fără bani se învinovăţesc pe ei înşişi pentru sărăcia lor. Această autoînvino-văţire lăuntrică s-a dovedit o adevărată comoară pentru cei bogaţi şi puternici, care, atât pe cale oficială, cât şi particulară, au făcut pentru săracii lor mai puţin decât orice altă clasă conducătoare începând, să zicem, cu epoca lui Napoleon.