Pânza pe care-și zugrăvește povestea Michel Bussi are ca fundal Giverny, sătucul aflat la 80 de kilometri de Paris în care a locuit Claude Monet. Celebrul pictor nu face parte din poveste, planurile temporale ale acesteia fiind toate ulterioare decesului lui Monet, dar întâmplările se desfășoară inclusiv în grădina lui Monet, se învârt în jurul unui tablou cu nuferi, iar personajele au legături, directe sau indirecte, cu arta picturii.

Romanul urmărește poveștile a trei femei, ale căror destine par a avea în comun faptul că toate locuiesc în Giverny, și-ar dori să părăsească satul și sunt pasionate de artă.

Fanette are unsprezece ani, este înzestrată cu talent la desen și se pregătește să participe la un concurs de pictură al cărui premiu este o bursă de studii în New York, Tokyo, Sankt-Petersburg sau Canberra, care i-ar da ocazia să plece din Giverny și să studieze pictura. Visul ei este de a picta niște nuferi cum n-au mai existat, cum nici Monet nu a reușit.

Stéphanie este frumoasa și misterioasa profesoară de la școala din Giverny, căsătorită cu Jacques Dupain, un agent imobiliar, condamnată să trăiască într-o relație lipsită de comunicare, cu certitudinea că “viața e altundeva. […] Că nimic altceva nu contează, decât să poată împărtăși aceeași emoție în fața unui tablou de Monet sau a unor versuri de Aragon”.

Cea de-a treia este bătrâna vrăjitoare care locuiește în turnul morii și singura care intervine din când în când cu relatări la persoana întâi, o voce în care regăsim experiența omului trecut prin viață, care înțelege altfel întâmplările și vede dincolo de aparențe, dar și doze amuzante de ironie și autoironie care fac deliciul lecturii.

Liniștea pitorescului sat este tulburată de o crimă. Jérôme Morval, un oftalmolog care locuiește în Giverny și are un cabinet în Paris, este găsit mort într-un pârâu, un braț al râului care alimentează heleșteul cu nuferi din grădina lui Monet. Laurenç Sérénac, un comisar din sudul Franței, proaspăt mutat în zonă, are parte de primul său dosar important în noua funcție, secondat de adjutantul său, Sylvio Bénavides. 

În buzunarul cadavrului este găsită o felicitare de aniversare pe care scrie “Crima de a visa să se instaureze. Unsprezece ani. La Mulți Ani”, iar un expeditor anonim trimite la comisariat un plic cu poze înfățișându-l pe Jérôme Morval în compania câte unei femei, într-una din poze alături chiar de Stéphanie Dupain. Sérénac se vede astfel nevoit să o includă pe Stéphanie și pe soțul acesteia în anchetă, ajungând să penduleze între datorie și atracția pe care o simte față de profesoară.

Intriga se complică, iar scriitorul introduce rând pe rând indicii care stârnesc detectivul din cititor determinându-l să-și imagineze tot felul de conexiuni, aparent plauzibile, între diferite personaje și crimă. Ies la iveală și alte crime săvârșite cu ani în urmă, toate părând a avea legătură cu arta lui Monet și cu locuitorii din Giverny.

Căutările polițiștilor oferă scriitorului prilejiul să ne ofere informații despre Claude Monet. Aflăm că, în ultimii douăzeci și șapte de ani din viața sa, a pictat numai nuferi, începând cu întreg decorul format din heleșteu, puntea japoneză, crengile de salcie, și eliminând treptat toate elementele pentru a se concentra exclusiv asupra frunzelor, a apei și a luminii, pictând nuferii în toate momentele unei zile. Despre ultimii nuferi pictați, s-a crezut, la acel moment, că sunt o nebunie, pentru că deveneau din ce în ce mai abstracți, niște pete, și nu li s-a acordat importanță, dar, o generație mai târziu, aceștia vor genera în Statele Unite ceea ce lumea va numi arta abstractă, inspirând mai mulți pictori, printre care și pe Jackson Pollock.

Se știe că sătenii din Giverny nu i-au făcut viața ușoară lui Claude Monet. A fost nevoit să negocieze pentru fiecare milimetru din pasiunea lui, pentru cumpărarea proprietății, pentru conservarea peisajelor așa cum le picta și, mai ales, pentru deturnarea apei pârâului spre bazinul lui cu nuferi. Monet a plătit, a plătit mult pentru sat. A mai plătit și ca să nu se construiască o fabrică de amidon chiar în fața grădinii sale. A plătit și ca să-și păstreze colțul de natură în afara oricărui progres.

Michel Bussi reușește să mențină suspansul până la final, iar surprizele pe care ni le-a pregătit au fost, cel puțin pentru mine, de-a dreptul imprevizibile.

Nuferi negri este unul dintre cele mai bune romane polițiste citite până acum, cu o intrigă din zona artei, cu o poveste de dragoste, cu personaje palpabile, construite realist, fără a pica în siropoșenie sau clișeism, reușind să te țină lipit de pagini până la final. Talentul de povestitor al lui Michel Bussi m-a convins și urmează să citesc în curând și Fetița cu ochi albaștri.

Nu vă ascund nimic, ceea ce țin să găsesc cu tot dinadinsul este o simplă cutie, de mărimea uneia de pantofi, plină de fotografii vechi. Vedeți, e ceva cât se poate de banal. Se pare că în ziua de azi, am citit asta pe undeva, o întreagă viață de fotografii poate încăpea pe un stick USB de mărimea unei brichete. Eu, între timp, îmi caut cutia de pantofi. Dumneavoastră, când veți trece de optzeci de ani, vă veți căuta printre catrafuse, o brichetă minusculă. Spor! Pesemne că acesta este progresul.

– Știi ce i-a cerut Monet unui țăran odată?
– Nu…
– Începuse să picteze un copac, iarna, un stejar bătrân. Dar când s-a întors, după trei luni, copacul se acoperise cu frunze. Atunci l-a plătit pe proprietarul copacului, un țăran, să-i rupă toate frunzele, una câte una…
– Povești!
– Ba nu! A fost nevoie de doi oameni, timp de-o zi ca să-i despoaie modelul! Iar Monet i-a scris soției că e foarte mândru să poată să picteze un peisaj de iarnă în toiul lunii mai!