Centrul istoric este un roman ca un puzzle, format din mici piese care, împreună, creează o imagine mai amplă a perimetrului de distracție din București, un loc de relaxare și pierzanie. Oameni de toate felurile, corporatiști, cerșetori, chelneri, bișnițari, cocalari, pițipoance, gâsculițe, parveniți, hipsteri, își găsesc portretul în această carte care, cu umor și multă ironie, este o critică adusă societății românești și bucureștene din prezent, dar și consumerismului de dragul consumului. Nu lipsește nimeni din “crema sapiens” care curge pe străduțele centrului vechi.

O după-amiază la o terasă în Centrul istoric este tot ce ai nevoie pentru a cunoaște viața socială a orașului. Scriitorul, însă, nu se oprește doar la prezent, strecurând și povești din trecutul acestei zone locuite cândva de negustori, dar imaginând și un viitor distopic în care, printre rânduri, înțelegem că globalizarea și controlul asupra oamenilor ating apogeul.

Așadar, cu cine ne întâlnim în Centrul istoric? Este inevitabilă ciocnirea cu pițipoance care-și etalează hainele și accesoriile “de firmă” cumpărate de la tarabe, care strâmbă din nas la orice și țin să fie tratate ca niște prințese. Ne întâlnim și cu un om de afaceri, un Steve Jobs de România, care povestește cum a făcut o grămadă de bani din a “cosmetiza” mere pentru a le vinde mai scump, dar și cu un preot și un medic, care se laudă în pilele pe care le au la poliție.

Sunt emoționante întâlnirile cu puștiul cerșetor care cântă la vioară și țigăncușa care vinde trandafiri printre mese. O masă de corporatiști vorbind romgleză este un adevărat deliciu, iar poveștile îi oferă lui Dragoș Popescu prilejul de a vorbi și despre  înmormântări, proteste, întâmplări din comunism, toate evocate cu mult umor, un umor amar, totuși, pentru că oglinda în care vedem societatea ne arată ceea ce știm, dar am prefera și alegem de multe ori să nu vedem.

Romanul este și un exercițiu de libertate în scris, o revoltă împotriva formelor și a excesului de “artisticitate”, o declarație de “mi se rupe” la adresa snobismului care domină din ce în ce mai mult zona artelor, literatură sau alte arte, iar autorul nu ezită în a ironiza, într-o manieră inspirată, stilurile câtorva scriitori contemporani foarte apreciați. Vă las plăcerea să descoperiți despre ce scriitori este vorba

M-au uns pe suflet reflecțiile lui Dragoș Popescu din Centrul istoric, un roman care se citește în câteva ore, dar ale cărui pagini și imagini rămân în minte pentru multă vreme, cu atât mai mult cu cât te întâlnești cu ele ori de câte ori pășești prin centrul vechi și nu numai.

Merg în inima Bucureștiului, în Centrul Istoric, acolo unde toți și toate se proțăpesc în mijlocul străzilor la terase cu gîndul pervers de-a nu se plictisi de ei înșiși, se adună în haite, pentru a-și repeta aceleași nimicuri și rahaturi și pentru a se plictisi, de fapt, unul de celălalt, dar nu de ei înșiși.

În zece minute am auzit o sută de feluri, care mai de care mai năstrușnice, de a-ți face rost de pâine, sau mai bine zis cum s-o iei de la gura altuia. Cu inteligență, cu tupeu.

Cum, adică, să ai viziune politică, pentru ce să fii de stânga sau de dreapta? Există un singur motiv pentru a face politică: dorința arzătoare de a parveni, când ești cretin cu acte în regulă și n-ai avut în viața ta un gând, atunci te îmbolnăvești de putere, speța celor care se înrolează la căruța politichiei și lucrează în favoarea poporului este pe cale de dispariție.

Luna ca un respiro, ca un pretext pentru gândurile mele, cică. Da’ ia mai dă-o în mă-sa de lună! De ce dracu’ se iau toți poeții de ea? Luna a ajuns târfa poeziei, o curvă penală a rimei, adică a netalentaților care fac rime și cred că-i poezie, idioții!!!

Dacă noi suntem posibili, orice e posibil.