În cartea “Ştirile. Manualul utilizatorului”, Alain de Botton povesteşte despre reacţia lui Flaubert în faţa abundenţei de informaţie procesată de ziarele vremii, odată ce tiparul şi dezvoltarea căilor ferate au favorizat informarea în masă. Pe de-o parte, aş zice că a fost unul din paşii colosali şi absolut necesari în evoluţia societăţii, căruia nu-i putem nega beneficiile şi importanţa, pe de altă parte, însă, Flaubert avertiza asupra capcanelor în care putem cădea din cauza unei informări necorespunzătoare.

Nu vreau să mă gândesc ce-ar zice Flaubert despre facebook, social media, internet şi răspândirea ideilor cu sau fără verificare, discernământ, utilizarea acestora pentru manipulare şi cam tot ce se întâmplă astăzi.

Voi reveni cu mai multe impresii despre cartea lui Botton, care este deja plină de însemne, pentru că nu încetează să mă uimească şi să mă încânte cu viziunea pe această temă, deocamdată fragmentul despre avertismentele lui Flaubert.

Cea mai nobilă promisiune a ştirilor este că vor izbuti să diminueze ignoranţa, să se impună în faţa prejudecăţilor şi să sporească inteligenţa indivizilor şi a naţiunilor.

Însă din anumite zone s-a auzit din când în când la adresa lor o acuzaţie referitoare la o capacitate contrară, aceea de a face din noi nişte proşti sadea. Una dintre cele mai directe versiuni ale acestei acuzaţii a fost formulată pe la jumătatea secolului al XIX-lea de Gustave Flaubert. Acesta aparţinea unei generaţii care trăise la prima mână experienţa apariţiei unor ziare cu tiraje de masă. Dacă în copilăria lui ştirile se răspândeau la întâmplare în rândul populaţiei prin intermediul zvonurilor şi prin publicaţii de o singură pagină, şi aceea prost tipărită, după ce Flaubert a trecut de treizeci de ani, inventarea tiparniţei cu abur, dezvoltarea căilor ferate şi relaxarea legilor cenzurii au făcut posibilă proliferarea unor ziare cu autoritate şi bine susţinute financiar, care erau citite, de-a lungul şi de-a latul Franţei, de milioane de cititori.

Flaubert a fost îngrozit de efectul pe care i se părea că-l aveau aceste ziare asupra inteligenţei şi curiozităţii compatrioţilor. El credea că ziarele răspândeau un nou tip de stupizenie – căreia i-a spus la bêtise – în fiecare colţ al Franţei, o idioţenie mult mai gravă decât simpla ignoranţă pe care o înlocuia, căci era alimentată activ, în loc să fie înlăturată pasiv, de cunoaştere. Într-atât de molipsitor era efectul presei în ochii lui Flaubert, încât doar francezii sută la sută analfabeţi şi needucaţi mai aveau acum şansa să gândească aşa cum se cuvenea: „Ţăranii sunt mai puţin idioţi decât trei sferturi din clasa de mijloc a Franţei, pe care-o apucă mereu năbădăile în legătură cu un lucru pe care l-a citit în ziare şi care pe urmă se învârte ca o giruetă în funcţie de ce scrie într-unul sau altul dintre ele.

Flaubert ura ziarele din cauza convingerii că-i încurajau în mod perfid pe cititori să le paseze altora o sarcină pe care nici un om onest n-ar accepta vreodată s-o delege: gânditul. Presa dădea de înţeles că formarea părerilor complexe şi inteligente despre chestiunile importante putea fi încredinţată acum în deplină siguranţă angajaţilor săi, că mintea cititorilor putea să-şi abandoneze peregrinările, iscodirile şi reflecţiile, predându-se cu totul concluziilor ambalate cu iscusinţă de editorialiştii de la Le Figaro şi celelalte.

[…]

În anii 1870, Flaubert a început să ţină un jurnal al celor mai idioate tipare de gândire promovate de lumea modernă în general şi de ziare în special. Publicate postum sub titlul „Dicţionar de idei primite de-a gata”, această culegere de platitudini organizate tematic a fost descrisă de autor drept une encyclopédie de la bêtise humaine („o enciclopedie a prostiei omeneşti”). Iată un fragment al dicţionarului, luat la întâmplare:

BUGET: Niciodată echilibrat.
CATOLICISM: A avut o influenţă foarte favorabilă asupra artei.
CREŞTINISM: I-a eliberat pe sclavi.
CRUCIADE: Au dus la înflorirea comerţului veneţian.
DIAMANT: […] Şi când te gândeşti că nu-i decât un fel de cărbune. Dacă am întâlni în cale un diamant în stare naturală, nici nu ne-am uita la el!
FOTOGRAFIE: Va înlocui pictura.
GIMNASTICĂ: Nu poate fi îndeajuns recomandătă. Pe copii îi extenuează.

Merită observat cât de multe dintre clişeele Dicţionarului se referă la discipline sofisticate cum ar fi teologia, ştiinţa şi politica, însă fără să se spună lucruri foarte inteligente despre ele: „ideile primite de-a gata” sunt fapte neobişnuite sau complicate, puse în legătură cu o îngustime încăpăţânată a minţii. În trecut, dădea de înţeles Flaubert, idioţii nu avuseseră habar de structura carbonică a diamantelor. Superficialitatea lor fusese cu totul şi cu totul evidentă. Însă acum presa i-a dat prilejul omului să fie în acelaşi timp lipsit de imaginaţie, necreativ, meschin şi totodată foarte bine informat.

Idiotul modern putea să ştie fără probleme ceea ce în trecut ştiuseră doar geniile, dar rămânea idiot – o combinaţie periculoasă de trăsături pentru care generaţiile mai vechi nu trebuiseră să-şi facă probleme. După Flaubert, ştirile înarmaseră stupizenia şi conferiseră autoritate proştilor.

Alain de Botton – Ştirile. Manualul utilizatorului

Şi, pentru că Alain de Botton mi-a stârnit curiozitatea, am răsfoit Dicţionarul lui Flaubert care aştepta cuminte pe raft exact o astfel de curiozitate şi am mai selectat câteva definiţii care mi-au plăcut şi pe care încă le putem extrage din presa actuală şi din clişeele pe care deja le-am înregistrat şi le folosim.

ACCIDENT: Întotdeauna deplorabil sau supărător (ca şi cum nu orice nenorocire ar fi întotdeauna neplăcută.
ASTRONOMIE: O ştiinţă frumoasă. Nu le foloseşte decât marinarilor. Ori de câte ori este pomenită, trebuie să-ţi baţi joc de astrologie.
BEŢIE: Cuvânt întotdeauna urmat de “cruntă”.
CLASICII: Este de la sine înţeles că toată lumea îi cunoaşte.
DESCARTES: Cogito, ergo sum.
DRĂGUŢ: se foloseşte pentru tot ce-i frumos. Când eşti în culmea admiraţiei: “Cât e de drăguţ!”
EXCEPŢIE: Să spuneţi întotdeauna că orice excepţie confirmă regula, dar să nu încercaţi niciodată să explicaţi cum.
EXASPERARE: Mereu în culmea ei.
FERICIRE: Întotdeauna desăvârşită.
GÂNDI (a): Este un lucru dureros; preferăm să lăsăm deoparte tot ceea ce ne sileşte să gândim.