Rândurile de mai jos m-au convins să schimb traseul de întoarcere din vacanţa în Grecia – un ocol de vreo patru ore – pentru a vizita teatrul antic de la Epidaur (Epidavros, Epidaurus). Cu siguranţă Miller l-a găsit fără vizitatori, dar, chiar dacă nu am avut parte de liniştea desăvârşită despre care povesteşte, să urci treptele marelui amfiteatru, să te aşezi pe o piatră, să contempli zarea şi să te gândeşti la oamenii care au trăit acum mai bine de 2000 de ani este un moment care te pune pe gânduri şi te aduce mai aproape de lume şi de tine în acelaşi timp.

Este dimineaţa primei zile a marii păci, pacea inimii, cea care vine cu capitularea. N-am ştiut niciodată ce înseamnă pacea până nu am ajuns la Epidaur. Ca toţi oamenii, am folosit lumea toată viaţa fără să realizez că foloseam un fals. Pacea nu e opusul războiului mai mult decât moartea este opusul vieţii. Sărăcia limbajului, care este de fapt sărăcia imaginaţiei omeneşti sau sărăcia vieţii interioare, a creat o ambivalenţă falsă. Vorbesc, desigur, de o pace care este dincolo de orice înţelegere. Nu există o alta. Pacea pe care o cunoaştem majoritatea dintre noi, care nu este decât o încetare a ostilităţilor, un armistiţiu, o întrerupere, o acalmie, un răgaz, e negativă. Pacea inimii este pozitivă şi invincibilă, nu are nevoie de condiţii sau de protecţie. Doar este. Dacă este o victorie, este una ciudată pentru că se bazează în întregime pe capitulare, dar una voluntară. […]

Ceea ce doreşte omul este pace ca să poată trăi. A ne înfrânge vecinii nu ne aduce mai multă pace decât aduce sănătate vindecarea cancerului. Omul nu începe să trăiască prin triumful asupra duşmanului, aşa cum nu se însănătoşeşte prin tratamente fără sfârşit. Bucuria de a trăi vine din pace, care nu este o stare, ci e mişcare. Nici un om nu poate spune că ştie ce e bucuria până nu a cunoscut pacea. Şi fără bucurie nu există viaţă, chiar dacă ai zece maşini, şase majordomi, un castel, o capelă particulară şi un buncăr. Bolile noastre sunt lucrurile de care ne ataşăm, fie ele obiceiuri, ideologii, idealuri, principii, proprietăţi, fobii, zei, culte, religii şi ce mai doriţi. Un salariu bun poate fi o boală la fel de bine ca un salariu insuficient. Relaxarea poate fi o boală, la fel ca şi munca. Oricare ar fi lucrurile de care ne cramponăm, fie speranţă sau credinţă, ele pot deveni boala care ne va distruge.[…]

Aud oamenii vorbind despre pace şi chipurile le sunt umbrite de mânie sau ură sau dispreţ, de mândrie şi aroganţă. Sunt oameni care vor să se lupte pentru a aduce pacea – aceştia sunt cei care se înşală cel mai tare. Nu va exista pace atâta timp cât crima nu va fi eliminată din inimi şi din minţi. Crima este vârful piramidei uriaşe a cărei bază este eul. Ceea ce stă în picioare va trebui să cadă. Toate lucrurile pentru care omul a luptat vreodată vor trebui eliminate înainte, pentru ca el să înceapă să trăiască omeneşte. Până acum, el a fost doar un animal bolnav şi chiar şi divinitatea sa duhneşte. Este stăpânul mai multor lumi, dar în lumea sa, el nu este decât un sclav. Lumea trebuie să fie condusă de inimă, nu de creier. Peste tot, cuceririle noastre aduc moartea. Am întors spatele acelui tărâm unde se află libertatea.

La Epidaur, în linişte, în marea pace care a coborât peste mine, am auzit inima lumii bătând. Ştiu care e leacul: să cedăm, să renunţăm, să capitulăm, astfel ca micile noastre inimi să bată la unison cu marea inimă a lumii.[…]

Şezând în amfiteatrul peste care domnea o linişte stranie, m-am gândit la lunga şi ocolita călătorie pe care am făcut-o ca să ajung la acest centru vindecător al păcii. Nimeni n-ar fi putut alege un drum mai întortocheat. Mai bine de treizeci de ani am rătăcit ca într-un labirint. Am gustat fiecare bucurie, fiecare disperare, dar niciodată n-am ştiut ce înseamnă pacea. Pe drum mi-am înfrânt toţi adversarii, unul câte unul, dar nu l-am recunoscut pe cel mai mare duşman al meu – eu însumi.

Henry Miller – Colosul din Maroussi