Inherit the wind (1960)
Regie: Stanley Kramer
Scenariu: Jerome Lawrence, Robert E. Lee, Nedrick Young, Harold Jacob Smith
Distribuţie: Spencer Tracy, Fredric March, Gene Kelly, Dick York, Harry Morgan

De câteva zile mă tot învârt în jurul multelor filme din folderul “de văzut”, căutând unul care să-mi spună ceva, să-mi mişte motoraşele din creier, să mă scoată de pe axă.

Habar n-am unde am văzut recent o referire sau recomandare pentru Inherit the wind, probabil pe vreo pagină de facebook, şi s-a dovedit a fi exact filmul pe care-l căutam. Nu conteneam să mă minunez: ce joc actoricesc, ce scenariu, ce regie, ce idei…după vizionare, eram într-un adevărat extaz cerebral

Scenariul are la bază piesa de teatru scrisă de Jerome Lawrence şi Robert E. Lee şi jucată pentru prima dată în 1955, care redă un caz real petrecut în 1925 America, cunoscut sub numele de Procesul maimuţelor, dar nu de puţine ori, în timpul filmului, m-am întrebat dacă nu cumva au încurcat epocile, iar acţiunea nu se petrece, de fapt, în evul mediu.

Bertram Cates este un tânăr profesor, idealist şi cu principii de la care nu admite să se abată, care îndrăzneşte ca, în mijlocul conservatorismului şi rigidităţii americane în ce priveşte religia, să predea teoriile lui Darwin despre evoluţionism. Cum nu este de aşteptat în secolul XX, legea statului Tennessee sancţionează orice exprimare sau propagare de idei care contravin, chiar şi în cel mai mic detaliu, tezelor religioase. Cu toate că în alte state din America teoria evoluţionistă era deja obiect de studiu, locuitorii din oraşul Hillsboro socotesc că e cazul să dea un exemplu, aşa încât profesorul este arestat.

Urmează procesul şi începe deliciul. Statul este reprezentat de procurorul Matthew Harrison Brady (Fredric March), specialist în studiul Bibliei şi fanatic interpretator în litera, nu şi în spiritul atât în ce priveşte legea, cât şi rândurile sfinte, iar Bertram Cates este asistat de avocatul Henry Drummond (Spencer Tracy), vechi prieten al procurorului.

Înfruntarea celor doi artişti în ale ideilor, cuvintelor şi discursului nu mai este procesul unui om care a încălcat o lege, devine procesul unei legi injuste şi o confruntare între Dumnezeu sau Darwin. Pe lângă acest război ideologic, după părerea mea nesoluţionat nici până azi, filmul pune problema libertăţii de gândire şi de exprimare, pentru că nici măcar nu este vorba de a încălca vreunui drept al cuiva, ci doar de a “cerceta”, de a te îndoi şi de a expune alte variante.

Dezbaterile se duc pe viaţă şi pe moarte, Matthew Harrison Brady are de partea lui opinia publică, deci susţinerea sălii, în timp ce Henry Drummond face apel la creativitate şi încearcă să-şi învingă adversarul cu propriile-i arme.

Pot fi împăcate ştiinţa şi credinţa?! Este, probabil, dilema oricărui credincios care nu se ascunde în spatele credinţei de ideile ştiinţifice. Se pare, totuşi, că omul are nevoie şi de ştiinţă, şi de credinţă, iar medierea contrariilor devine, parcă, marea provocare şi un scop al vieţii, iar Inherit the wind este un regal în reflectarea naturii umane.

Dacă procurorul şi avocatul îmbracă armura convingerilor necesare cauzei pe care o apără, deşi fiecare dintre ei are sau a avut cândva o abordare rezonabilă, mai echilibrată, extremele sunt zunt zugrăvite prin alte două personaje. Fanatismul religios este este personificat prin reverendul oraşului, gata să-şi sacrifice fiica pe altarul credinţei, iar un personaj cheie este ziaristul Hornbeck (Gene Kelly). Cinic, foarte amuzant şi “je m’en fiche”-ist, acesta întruchipează un exponent al polului opus, al cunoaşterii golite de emoţie, de sentimente şi de uman.

Pe parcursul filmului nu aveam nicio idee cum s-ar putea termina şi, pe măsură ce se apropia de final, anticiparea verdictului devenea imposibilă.

Într-un mod genial şi surprinzător, soluţia procesului şi finalul filmului pun punctul pe i în ce priveşte conflictul dintre credincioşii scandalizaţi şi dorinţa unui om de a oferi cunoaştere, dar nu voi spune decât că sunt grăitoare în sublinierea ipocriziei şi a disponibilităţii de a renunţa la ideile în care ne batem cu pumnii în piept că credem atunci când interesul personal o dictează.

Să renunţăm oare la tot acest progres de teama unei fabule?
Progresul nu-i un chilipir. Are preţ mare.
Un bărbat în spatele tejghelei vă spune: “Poţi avea telefonul dar vei pierde solitudinea şi misterul distanţei.”
“Doamnelor, aveţi dreptul la vot, dar vă costă. Pierdeţi dreptul să vă ascundeţi după puf şi jupoane. ”
“Domnilor, puteţi cuceri cerul, dar păsările îşi vor pierde misterul şi norii vor mirosi a benzină. ”
Darwin ne-a cocoţat pe o colină, de unde ne putem uita la drumul pe care am venit. Dar, pentru această înţelegere şi cunoaştere, trebuie să renunţăm să mai credem în poeticul basm al Facerii.

Pentru că trailerul găsit nu e tocmai relevant, vă las cu un fragment din film.