Her (2013)
Regie: Spike Jonze
Scenariu: Spike Jonze
Distribuţie: Joaquin Phoenix, Amy Adams, Scarlett Johansson, Rooney Mara

Când am auzit prima dată de filmul Her, m-a dus cu gândul la S1m0ne, cel în care Al Pacino, în rol de regizor, creează pe computer un personaj care păcăleşte întreaga lume în aşa hal, încât nimeni nu ar putea măcar bănui că nu este real. Şi mă aşteptam la o provocare a minţii, a imaginaţiei, dar nu şi la una emoţională…pentru că Her nu este doar un film despre o relaţie virtuală (cibernetică de-a dreptul), ci despre oameni, despre evoluţie şi despre relaţii în general.

Pe scurt, Theodore, despărţit recent de soţie, în curs de divorţ şi încă suferind, îşi cumpără un “sistem inteligent de operare”, ultima găselniţă a unui viitor nu chiar îndepărtat, menit să îndeplinească oamenilor toate nevoile, de la organizare emailuri la sfaturi de viaţă. Puţin câte puţin, Theodore se apropie din ce în ce mai mult de Samantha, vocea suavă din computer, care, prin replicile amuzante, disponibilitatea de a-l asculta oricând, lipsa de nevoi proprii, îl cucereşte.

Şi uite-aşa încep să se îndrăgostească, iar eu să mă gândesc: măi copii, terminaţi cu balivernele şi haideţi să ne întoarcem la lucruri serioase. Dar n-apuc să-mi duc gândul la final, că filmul mă prinde din ce în ce mai tare, uit că e vorba despre un sistem de operare şi mă trezesc suspinând şi lăcrimând la amorul virtual!

Întrebându-mă dacă nu cumva sunt nebună, am ajuns totuşi la concluzia că filmul este foaaaaarte bine făcut. Relaţia dintre Theodore şi Samantha are toate ingredientele unei relaţii umane, mai puţin interacţiunea fizică, evident, imposibilă. Ba mai mult, e vorba de o comunicare ce depăşeşte potenţialul oricărei relaţii umane. Altfel, personajele (s-o considerăm şi pe Samantha personaj) dezvoltă o relaţie firească, vorbesc, fac sex, ies împreună, trăiesc momente de gelozie. Toate astea se întâmplă virtual, dar atât de convingător, încât nici tu, spectator, parcă nu mai sesizezi diferenţa şi ce lipseşte. Ca multe relaţii reale bolnave, şi aceasta evoluează lejer, natural şi Theodore nici nu-şi dă seama când devine un mod de viaţă.

Până la urmă, efectele par a fi aceleaşi – îşi împărtăşeşte viaţa cu cineva, se simte iubit, vesel şi fericit – şi ajungi să te întrebi: atunci, ce e rău în asta?! Ce face ca aceste trăiri să nu fie unele reale, ci surogate?! Însăşi lipsa confruntării cu realitatea. Se pare totuşi că, oricât am vrea, nu putem scăpa de condiţia de oameni, de fiinţe “încarcerate” într-un corp, care au nevoie de interacţiune fizică, şi nu doar în sens erotic, ci de manifestarea afecţiunii la nivelul epidermei.

Comunicarea verbală e doar o mică parte din comunicare, iar emoţiile nu pot rezista doar în plan abstract, în cazul filmului, virtual. Au nevoie de expresie, au nevoie de oglindire. Fără priviri, gesturi, atingeri, îmbrăţişări, emoţia care apelează prea mult la imaginaţie devine o trăire mult prea individuală, o proiecţie desprinsă de persoana (în contextul filmului, ar fi mai potrivit “entitatea”) care o generează, iar, fără răsfrângere concretă, mai devreme sau mai târziu, se stinge.

Şi de aici, primul reproş adus filmului: că nu a tratat finalul din perspectiva nevoii de uman, că n-a lăsat personajul să se trezească singur la realitate, ca să zic aşa, dar nu vreau să divulg prea multe. Iar a doua critică ar fi că s-au strecurat vreo două scene prea trase de păr, prea lacrimogene în ciuda replicilor inteligente.

Dincolo de povestea virtuală, filmul analizează, de fapt, relaţiile umane şi, paradoxal, prin însăşi această relaţie imposibil de conceput, ne face o demonstraţie genială despre firea umană, despre dragoste şi frica de ea, despre relaţii şi evoluţia în cadrul unei relaţii. Tânjim după iubire necondiţionată, dar noroc că nu există, pentru că nu am fi în stare să-i facem faţă.

Nu suntem dispuşi să acceptăm nici transformările proprii, darămite pe cele ale partenerului. Vedem schimbările ca pe un atac la adresa propriei persoane sau la adresa relaţiei şi nici măcar nu încercăm să le înţelegem şi doar apoi să ne poziţionăm faţă de ele.

Prin montarea acestor idei în trăiri, filmul are impact emoţional, bulversează, devine apăsător şi parcă nu apuci să respiri între replicile care alcătuiesc un scenariu inspirat şi răscolitor.

Aş lua fiecare din ideile pe care le-am rumegat în timpul şi după vizionare şi le-aş diseca…poate chiar am s-o fac în postări viitoare, dar, până una, alta, vedeţi filmul, vă va pune pe gânduri!