Dramatizarea si regia artistica: Chris Simion
Distributia: Florin Zamfirescu, Medeea Marinescu, Ioana Pavelescu, Stefana Samfira, Radu Micu, Ionut Niculae
Echipa filmare videoproiectie: Regie: Liviu Craciun; Operator: Dragos Hanciu; Sunet/ montaj: Diana Radulescu, Alexandra Furdui. Asistent locatie: Robert Braga. Miscare scenica: Irina Strungareanu. Asistent regie: Silvia Dumitrache
Scenografia: Adina Mastalier

Deşi romanul lui Pascal Bruckner nu m-a convins, ideea “hoţilor de frumuseţe”, care m-a incitat la lectură, şi senzaţia că nu e deloc uşor de dramatizat – film, da, dar piesă de teatru mi se părea aproape imposibil – mi-au stârnit curiozitatea să văd spectacolul regizat de Chris Simion.

După Te iubesc! Te iubesc?, Dragostea durează trei ani şi Ce ne spunem când nu ne vorbim, credeam că ştiu cât de cât la ce să mă aştept de la Chris Simion, dar se pare că nu şi atunci când e vorba de Bruckner, iar surprizele nu au fost decât dintre cele plăcute. Cum redai în teatru o poveste în poveste când întâmplările pe care se bazează romanul şi, deci, piesa, sunt cele narate şi pe acelea trebuie să le trăiască spectatorul?!

Ei bine, utilizând decor virtual şi alegând actori foarte talentaţi, capabili să treacă rapid de la o scenă la alta, de la prezent la momente din trecut.

Piesa reuşeşte într-adevăr să scoată din roman esenţa, să dezbrace povestea de unele zorzoane inutile, iar pe altele să le pună într-o anume lumină, care le justifică, îmbogăţind şi potenţând ideile de la care Bruckner, probabil, a pornit, dar pe care, aşa cum spuneam când am scris despre carte, le-a cam pierdut apoi din mână.

Prima surpriză au fost actorii, fiecare personaj aproape “pe dos” de cum mă aşteptam după lectură. Da, Benjamin insistă în roman că are 30 de ani, dar se simte mai bătrân, însă, când am văzut distribuţia, eram convinsă că Florin Zamfirescu este Jerôme, la fel cum nu mă aşteptam ca soţii Steiner să fie jucaţi de actori tineri. Bineînţeles, pe parcursul piesei, am găsit genială alegerea distribuţiei, varianta ideală pentru a comunica spectatorului ideile şi pentru a crea cât mai autentic personajele.

Dacă, citind romanul, am găsit că personajul Mathildei putea să lipsească, după spectacol, îmi fac mea culpa şi recunosc că este un personaj cheie, al cărui rol în poveste nu prea reieşea în carte, dar care, însă, în piesă vine să completeze trio-ul hoţilor de frumuseţe, care se hrăneau cu tinereţea şi frumuseţea victimelor, cu o altă formă de “furt”. Medicul Mathilde îşi ascultă pacienţii şi trebuie să găsească soluţia pentru vindecare, în realitate, femeia Mathilde se hrăneşte din vieţile celorlalţi, suportându-şi astfel mai uşor propria dramă.

Deşi am “întâlnit” prima dată povestea citind cartea şi, practic, piesa nu avea ce să aducă în plus în ce priveşte naraţiunea, eventualele întorsături de situaţie, trebuie să spun că, la lectură, n-am tresărit şi n-am resimţit vreun suspans, dar, în timpul spectacolului, am “trăit” şi partea de thriller şi suspansul.

Filmările redate pe parcursul piesei, momente precum cel al cuştii aduse pe scenă, cele câteva scene de coregrafie au meritul de a transporta spectatorul la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, într-un tărâm al nimănui, în care nişte obsedaţi de frumuseţe fac legea, pentru ca, în final, să realizeze că a fost şi o călătorie în sine.

Ceea ce nu-mi transmisese romanul şi a venit ca o revelaţie esenţială în timpul spectacolului a fost ideea că toţi suntem, de fapt, hoţi de frumuseţe şi de vieţi.

Pascal Bruckner despre Hoţii de frumuseţe în regia lui Chris Simion, împreună cu scene din spectacol: