Chiar dacă au trecut, e timpul să vorbim din nou despre Moş Crăciun Moş Crăciun & Co. Cel mai rapid roman din lume!

Pe 15 decembrie 2012 s-a scris istorie la Universitatea din Bucureşti: 53 de scriitori români au reuşit o premieră mondială, aceea de a redacta cel mai rapid roman, în doar 5 ore şi 35 de minute.

Redactarea cărţii a început la ora 10.20, cu cei patru naratori principali, scriitorii Gabriel H. Decuble, Florin Iaru, Răzvan Ţupa şi Marius Chivu, stabilind împreună planul şi titlul romanului – Moş Crăciun & Co. Cel mai rapid roman din lume. S-au scurs doar 9 ore, 5 minute şi 8 secunde până la tipărirea primului număr al ineditului roman scris la 106 mâini

Editura Art a înscris acest proiect fără precedent la Guinness Book of Records pentru a fi validat şi omologat ca record. Guinness Book a declarat proiectul ca fiind eligibil, creând în acest sens o categorie specială.

Florin Iaru a subliniat entuziasmul şi spiritul de echipă al scriitorilor, care au lăsat deoparte orgoliile pentru a lucra împreună, câteva ore, la un proiect care cu siguranţă va rămâne în istorie. „Am o extraordinară admiraţie pentru aceşti autori care au uitat de orgolii şi au hotărât să facă ceva împreună. Moş Crăciun & Co. este un roman cu români, despre România vremurilor noastre. Cartea descrie imaginea unui Bucureşti în care oamenilor nu le ajunge timpul pentru a-şi îndeplini dorinţele.”

Marius Chivu a remarcat faptul că evenimentul de sâmbătă a presupus o muncă mai mare decât anticipase, dar cu atât mai plăcută, şi a precizat că şi-ar dori o repetare a acestui efort creator. „Aş vrea să fac asta anual, pentru a vedea la ce viteză putem ajunge. Am avut mari dificultăţi în a-i opri pe autori din scris. Sunt curios să văd ce a ieşit.”

Cel mai rapid roman din lume a fost scris de: Leonard Ancuţa, Diana Bădică, Lavinia Bălulescu, Lavinia Branişte, Anca Bucur, Marius Chivu, Laurenţiu Constantin, Bogdan Coşa, Andrei Crăciun, Augustin Cupşa, Silviu Dancu, Gabriel H. Decuble, Adrian Diniş, Luca Dinulescu, Cosmin Dragomir, Gruia Dragomir, Florin Dumitrescu, M. Duţescu, Mihail Gălăţanu, Adrian Georgescu, Silviu Gherman, Adela Greceanu, Mugur Grosu, Ioan Groşan, Florin Iaru, Marieva Ionescu, Cristina Ispas, Cosmin Manolache, Maria Manolescu, Eusebiu Matei, Marin Mălaicu-Hondrari, Mitoş Micleuşanu, Iulia Militaru, Dmitri Miticov, Oana-Cătălina Ninu, Radu Niţescu, Veronica Plăcintescu, Dan Pleşa, Matei Pleşu, Mihai Radu, Ana Maria Sandu, Elena Stancu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Alexandru Al. Şahighian, Livia Ştefan, Cecilia Ştefănescu, Silvia T., Simona Tache, Iulian Tănase, Alex Tocilescu, Răzvan Ţupa, Luiza Vasiliu, Anca Vieru.

Un astfel de record şi aşa o premieră merită toată atenţia şi vă invit să citiţi mai jos un fragment pus la dispoziţie de Editura Art.

Cine-mi va bate în geam?

Ca în fiecare dimineaţă, imediat ce făcu ochi, An­gelina Crăciun îşi întinse mâinile în sus, spre tavan, în încercarea de a se dezmorţi. Apoi îşi trecu degetele răsfirate prin faţa ochilor – erau la fel de noduroase, la fel de muncite. Învăluite în lumina lăptoasă a di­mineţii de iarnă, păreau a fi mai subţiri. Ar fi putut să-şi întindă oasele, dar nu mai cunoştea acest gest de mult timp. Era de-ajuns să-şi întindă doar mâi­nile, pentru ea era suficient. În fond, pentru ce să-şi ia atâta avânt? Pentru o zi ca oricare alta? Avea vreun sens să o ia de la început, aceeaşi schemă de viaţă, aceeaşi poveste, acelaşi… Iosif?

Da, avea să încerce să fie până la opt înapoi, aşa cum îi promisese, dar… nu se ştie niciodată, aproape mai totdeauna intervine câte ceva chiar în ultima clipă, tocmai când vrea să plece spre casă: o fată care o roagă aproape cu lacrimi în ochi s-o ducă la întâl­nirea cu iubitul, că dacă nici acum n-ajunge la timp îl pierde sigur sau un domn teribil de serios şi de stăruitor, pe care, din motive obscure, nu-i vine să-l refuze, sau…

Lăsase maşina foarte aproape de blocul lor, de data asta găsise unde s-o parcheze. Era unul dintre acele blocuri din Ghencea îmbufnate şi triste, dar solide, construite imediat după cutremurul din ’77. La urma urmei, soliditatea contează într-un oraş bântuit de spectrul unor viitoare cutremure, iar so­liditatea asta te face să priveşti mai încrezător în viitor, chiar dacă nu totdeauna ai ce pune pe masă. Dar, pe de altă parte, Iosif al ei… Nenorocitul ăla de şef voia să-l dea afară, de mult îi pusese gând rău, îi făcea zile fripte doar-doar o pleca el singur, luân­du-şi lumea în cap. Păi, unde-ar mai fi putut să se ducă la vârsta lui, anul trecut doar împlinise şaizeci de ani?

La sfârşit de an îţi cam trec tot soiul de gânduri prin cap. Asta chiar şi când eşti unul din mahării care nu duc grija zilei de mâine. De la o vreme în­coace, Angelina nu se mai simţea defel în largul ei. Cel mai mult o neliniştea Iosif. Se schimbase mult în ultimul an şi jumătate. Când se întorcea din tură acasă, găsea televizorul mergând, iar pe Iosif în fo­toliu, privind în gol, în loc să se uite la imaginile ce alergau pe sticlă. Când îi spunea ceva, Iosif făcea un efort să ridice ochii spre ea şi-i răspundea de obicei ceva complet aiurea.

— Iosife, ce-i cu tine? îl întreba.

Iar el se uita şi, cu un zâmbet blând, îi spunea:

— Ştii, mă gândeam că ar trebui să mergem să-i mai vedem pe Nelu şi pe Mariana. Ultima oară când i-am văzut, Nelu arăta cam bolnav…

Nelu era un prieten cu şapte ani mai în vârstă ca Iosif, iar Angelina începuse să priceapă că lui Iosif îi era frică să nu-l piardă pe neaşteptate pe vechiul lui prieten, fără să-l mai vadă. Şi asta o îngrozea pe An­gelina, pentru că îşi dădu seama că frica asta intrase şi-n ea: „O fi Iosif, da’-i al meu…“

Totul începuse s-o deprime în ultimul timp: ura cartierul ăsta anost, ura străzile lui cu nume imposi­bile, ori absurde, ori pur şi simplu stupide – ce nume mai era şi ăsta, Prelungirea Ghencea? Ura cimitirul Ghencea cu cei trei Ceauşeşti îngropaţi acolo şi cu generalul ăla, care „odihnea“ tot acolo (şi probabil chiar asta făcea, nenorocitul!), şi care la Revoluţie strigase: „La canaliile astea le trebuie revoluţie? Lasă că le dăm noi revoluţie!“ După care trăsese cu auto­matul în mulţime… Îl mai ura pentru că cimitirul îi amintea de fratele ei, care murise la Revoluţie sau la ce-or fi fost „evenimentele“ din acel decembrie, îm­puşcat de cine ştie ce general ori soldat. Ea avea pe-atunci nouăsprezece ani, iar Pavel, fratele mai mic, cincisprezece.

Şi acum Iosif… De ce se cuplase c-un bărbat mult mai în vârstă? Dac-ar fi dat ortul popii, nici măcar n-ar fi putut spune că-i trăsese clapa. Nu, totul era în ordinea firii. Statistic vorbind, după şaizeci mori mai repede decât după patruzeci împliniţi.

* * *

— Ţuţule, ai uitat să iei şunca aia bună care-mi place mie… Mă auzi?

Angie, pentru că aşa îi spuneau colegii de taxime­trie, stătea acum în faţa frigiderului deschis încercând să aleagă ceva pentru a încropi două sendvişuri.

— Au zis că aduc azi, am întrebat-o pe doamna Cati… Mă duc mai pe după-amiază, să fiu sigur, îi strigă Iosif din sufragerie.

Ştirile de la Pro Tv promiteau un nou sfârşit al lumii spre mijlocul anului viitor.

— Dă şi tu televizorul mai încet, că e dimineaţă, poate domnu’ Stroe nu s-a trezit. Ce zice? întreabă Angelina.
— M-am săturat! Hai că mut pe Antenă…
— Auzi, puiuţ, să iei şi nişte ciuperci… Vezi că sunt la intrare, unde-s şi strugurii. Ai auzit?
Iosif apăru în uşa bucătăriei, târşâind papucii pe gresie.
— Da, am auzit. Sper că vii şi tu mai devreme azi… Vezi că dacă întârzii o să intru în sarmale! Iar lumânări de brad să iei tu, că eu n-am prin preajmă.
— Nu ştiu, pui, să văd ce comenzi iau, îi zise An­gelina molfăind. Vezi c-o să-ţi dau un telefon mai târziu, să mă gândesc ce să mai cumperi. Iei şi tu autobuzul, nu te duci pe jos pe frigăraia asta, ai înnţeles? Au zis ceva ăştia la meteo?

Iosif dădu din cap. O privi cum se agită. Ca-n fiecare dimineaţă, pe fugă. De când s-au luat, totul pare să le fie împotrivă, chiar şi acum, după 10 ani. Găsirea unei slujbe l-a dat cu totul peste cap. A mun­cit întotdeauna cu ţârâita, ajutat mai mult de prie­teni, dar la un moment dat ţi se cam ia. Ştia doar că ea va dori să mai ia ceva de la IKEA, ceva nou, şi că în câteva luni ea spera ca totul să fie ca nou, deşi chiar şi ei îi vine tot mai greu să creadă c-o să reuşească, dar măcar anul ăsta să tragă tare, poate ies mai mulţi bani din taximetrie, aşa îi zisese, promiţându-i că dacă nu va merge treaba se va întoarce la Mega, bine că a lăsat loc de bună ziua, aşa e ea, fată bună cu toţi, şi cu el, dar mai slăbuţ în ultima vreme, cum să n-o recunoască…

Când o întrebase dacă s-a apucat de şoferie, ea se încruntase. Mai făcea el mici răutăţi, toate erau de trecut cu vederea, dar asta i se păruse un pic exage­rată şi atunci îi scăpă şi ei chestia cu şomeria, apoi îi păru rău o săptămână. Oare de-atunci e el aşa de bosumflat? Stă un pic, se gândeşte, dar ea îl trezeşte din nou la realitate ca de fiecare dată:

— Ce stai aşa ca un plocon în gară? He-lloooo!
— Ăăă? Ce-ai zis?
— Te-am întrebat dacă te-ai uitat la meteo, au zis ceva?
— Ce naiba să zică, geru’ dracului! îi răspunde apatic. Pune-ţi şi cu unt! Ţi se face naibii rău pe drum… Hai că ţi le fac eu, du-te şi calcă-mi şi mie o cămaşă…

Angelina îi lăsă loc la masă şi ieşi din bucătărie.

— Hai, că nu te mai alege vreuna tânără! îi strigă.

Se gândi că în ultimul an au discutat unul dintr-o cameră, celălalt din alta. Sufragerie – baie, hol – bal­con, bucătărie – dormitor… Cuvintele li se tot pier­deau pe drum, iar el simţea nevoia să repete de fie­care dată câte ceva, să fie sigur că Angie a auzit totul. Va ieşi, sigur va ajunge târziu, iar el… Măcar sarma­lele sunt făcute…

— Ce-ai zis?
— Că nu te mai alege nimeni! îi strigă. Am im­presia că trebuie să faci un control la urechi.
— Păi, e de-ajuns că m-ai ales tu… Cine naiba să m-aleagă la 62 de ani?! Arăt eu ca Julio Iglesias?
— Îhî… chicoti Angelina. Tocmai, că tu arăţi ca el, iar eu umblu cu gheaţa-n cap şi termometru-n fund prin oraş… Mai bine rămâneam la Mega… Mă­car stăteam înăuntru şi era cald.
— Da, da’ tot târziu veneai, aşa că…

Iosif desfăcu pachetul cu unt Milli 65% grăsime şi unse meticulos o felie de pâine Pave.

— Vrei şi prăjită?
— Fă unu aşa şi unu aşa!

Se ridică, mai tăie o felie de pâine şi o băgă în prăjitor, apoi luă felia pe care tocmai o pregătise şi muşcă. Se apropie de geam, dădu perdeaua la o par­te. Afară stadionul Steaua părea o ruină. Ar fi vrut să meargă la ultimul meci cu Astra, dar a renunţat.

— Angie!!!
— Hai, că-i gata!
— Pe care mi-ai călcat-o? Am uitat să-ţi zic…
— Aia bleu, cu dunguliţe…
— Bine, bine… Bună şi aia…
— Voiai alta?
— Lasă aşa!
— Hai, că trebuie să cobor. Cred că o să fie o aglomeraţie azi…
— Auzi, îmi iei şi mie la anu’ un bilet la meci?

Angelina apăru în prag surprinzându-l cum încă se uită pe geam, spre stadion.

— Păi, te-ai lăudat c-o să-mi faci sendvişul lu’ peşte şi când colo…

Iosif se întoarse spre ea, parea debusolat. Pufăi.

— Hai, dragă, inima sus! Dacă ţi-a zis Liviuţ c-o să-ţi găsească ceva… Poate dă mâine un semn, vestea ce bună de la Moş Crăciun…
— Pe naiba, nu prea cred… Ştii bine că s-a mai lăudat el şi altădată, după care a venit cu vreo cioacă de-a lui…

Mişcările lui erau lente. Acum parcă îl vedea cu adevărat. Îşi dădu seama că, de fapt, întârzie aşa cum a întârziat şi ieri, şi alaltăieri. Parcă i-a zis zilele tre­cute de fuga ei continuă, şi lucrurile îi par tot mai limpezi. Poate că, de fapt, el aude normal, nu are nevoie de teste audiometrice, aşa cum îi spusese.

— Ce zici, vii mai devreme?

Deodată i se pare că aude un copil îmbătrânit, obişnuit s-o roage pe maică-sa de fiecare dată să stea cu el, să lase serviciul, aşa cum face şi Sorinel, băieţelul fratelui ei.

— Să văd… Promit! Promit că azi ajung mai de­vreme…
— Zi, îmi iei şi mie ce ţi-am zis?
— Ce?
— Un bilet. La meci…
— OK, îţi promite mama că îţi ia un bilet la meci. M-ai înnebunit…
— O să ia campionatul, de data asta e sigur.

Iosif împachetează cele două sendvişuri cu şerveeţele roşii cumpărate de Angelina de la IKEA, apoi le pune într-o pungă.

— Hai să-ţi dea mama un pupic dulce, să stea puiul liniştit.

Angie se apropie, îl îmbrăţişează, dar parcă ia în braţe un cuier cu haine. Abia acum îşi dă seama că ceva se întâmplă cu el.

— Chiar promit c-o să vin devreme. Nu mai fi aşa speriat. Hai c-am şi visat ceva, cred că-i de bine. Eu zic că Liviu o să-ţi dea zilele astea o veste bună şi-o să mergi şi la meci, şi poate mergem şi noi un­deva, la vară… Unde vrei tu! Promiţi?

Iosif se uită în ochii ei, dar privirea îi era goală, oricâte i-ar fi spus ea. Crăciunul trecut a fost la fel, făcut pe fugă, plus nenorocirea cu sora lui, chiar cu două zile înainte de Revelion. Să începi anul cu o înmormântare, asta n-ar vrea să se mai întâmple prea curând. Niciodată.

— Ai lăsat şi tu ziarele? M-am săturat de televi­zor…
— Vezi că-s pe măsuţă, în sufragerie. Sunt de săp­tămâna trecută, ai ce citi. Cică actriţa aia, zi-i să-i zic… de-a fost nevasta lu’ Mel Gibson… sau Bruce Willis…
— Ce-i cu ea?
— Se înfrumuseţează de parcă n-ar fi ea… Ştii cum?

Iosif tăcu, nemişcat de nimic, nici de soţia lui Mel Gibson sau a lui Bruce Willis, nici de a lui Brad Pitt.

— Hai, ghici!

Angelina îşi dădu seama că e cazul s-o-ntindă. Bine că măcar au apucat să stea mai mult ca ieri. Bine că. În fiecare zi e loc de un bine că…

— Injecţii cu sânge. Serios! Şi Botezatu la fel, cică.
— Unde-a zis?
— Ia ziarele de-acolo, găseşti tu, îi spuse slăbin­du-se din braţele lui. Ai ce să studiezi!
— Vino până-n opt, te rog!
— Gata, gata, gata! Mami o să vină la opt fără un minut şi o să găsească sarmalele încălzite, da?
— Dacă nu vii la timp, să ştii că o să mănânc singur. Serios! Nu glumesc…
— Bine, bine… Nu uita, te sun peste vreo două ore să-ţi spun ce să mai iei de la Mega. Caut-o pe Cati, mi-a promis că-mi pune deoparte ceva. Da?

Iosif se întoarse cu faţa la fereastră şi mişcă iarăşi perdeaua pentru a face loc mohorelii de afară. An­gelina era deja echipată, parcă tot mai agitată:

— Închid eu! Hai să-ţi dau un pupic!

Iosif se mişcă din ce în ce mai greoi, ca şi cum ar fi venit de-afară, înţepenit de ger.

— Şi să nu te-apuci să-l suni pe Liviu, da? Nu mai fi aşa panicat, dacă omul că zis că se străduie…

După ce îl sărută pe frunte, ieşi şi trase uşa, Iosif auzi cum cu o cheie se învârte în ială cu acelaşi sunet metalic de care i se urâse. Se întorsese şi făcu doi paşi spre bucătărie, dar ezită şi se îndreptă spre măsuţa cu ziare din sufragerie. Ce-i venise să-i spună de chestia cu sângele? Un teanc de borhot în care el va scormoni cum o făcea atunci când schimba posturile. Nimic diferit. Deodată auzi cheia în uşă şi tresări.

Angelina apăru în pragul uşii de la sufragerie:

— Am uitat telefonul la încărcat. Mi-l dai tu, ca să nu mai intru încălţată?