Când am citit Scrisori imaginare, spuneam că a fost ca o gură de aer proaspăt în realitatea îmbâcsită care am senzaţia că se îmbâcseşte pe zi ce trece…Viaţa pe un peron, în schimb, a avut efectul unor muşcături destul de adânci, pe care uneori le pansează şi le vindecă, alteori le pune puţină sare şi te învaţă că nu trebuie să te doară, trebuie să te înveţi să trăieşti cu ele.

Autoportret într-o oglindă spartă nu a fost nimic din celelalte două, ci o plonjare în sine. Am citit-o într-o noapte, nici nu se putea altfel, nu poţi să te scufunzi şi, la un moment dat, să spui “gata, ies la suprafaţă şi revin mâine”, nu, pentru că, pe măsură ce pătrunzi mai adânc, nu te poţi opri până nu storci şi ultima fărâmă de sine.

A fost cartea care m-a redat mie, care a finalizat un proces îndelung…fără a resimţi muşcătura autocriticii pe care mi-o făceam citind Viaţa pe un peron, doar minunându-mă de încrederea în viaţă pe care am recăpătat-o, bucurându-mă că exist, nu că trăiesc, ci că eu exist.

Îmi vine tare greu să mă fac înţeleasă când scriu despre Autoportret într-o oglindă spartă, să exprim libertatea pe care am găsit-o în paginile ei, aceea de a nu judeca şi de a privi lucrurile din alte şi alte unghiuri.

In acest «autoportret» imi pun, mai explicit, o problema mai veche. Ce am in urma mea? O biografie? Sau un destin? Biografia mea n-are nimic spectaculos. Poate doar fapul ca am trait usor somnambulic, intre realitate si vis, sa fie interesant. Dar daca vad in urma mea, cum inclin sa vad, «un destin», ma lovesc de alte intrebari. M-am inselat, oare, crezind ca destinul este, in buna masura, o consecinta a caracterului nostru?

Aşa cum deja am descoperit din propriile analize şi “despicări de fir în n”, răspunsurile nu înseamnă nimic, ele nu fac decât să transforme spirala în cerc. De cele mai multe ori, întrebările sunt esenţiale. Cam asta dezvăluie şi Paler, pentru că, la finalul periplului prin propria viaţă, biografia sau destinul nu înseamnă nimic şi se disociază evident de “om” şi “viaţă”, plasându-se în sfera tangibilă şi deloc suficientă.

Această confesiune, această justificare de sine a lui Paler m-a ajutat să înţeleg că în luptele interioare nu există învingători, că este esenţial, în viaţă, să ştii când să te laşi purtat de ea şi când să-ţi stabileşti scopuri, şi că răspunsurile sunt chestiuni de conjunctură şi foarte personale, individuale mai exact, în timp ce întrebările sunt cele care unesc şi apropie.

Probabil ar fi trebuit să-i fac postării un preambul cu o notă “Postare pentru mine. Răspuns la dialogurile cu mine însămi”, pentru ca cititorii să mă scuze că, neparticipând la aceste dialoguri, primesc doar frânturi de gânduri pe marginea cărţii, nu tocmai coerente…

Dar pot să sper măcar că v-am incitat curiozitatea şi, dacă n-aţi citit încă Autoportret într-o oglindă spartă, o veţi face

Autor: Octavian Paler; Editura Albatros, 2004; Nr. pagini: 307

Dimineaţă, m-am sculat cu gândul că fiecare om are haosul său personal. Şi că în raporturile cu acest haos, există trei faze. În prima, îţi ignori haosul. În a doua, rătăceşti prin el. În a treia, încerci, dacă mai ai timp, să pui puţină ordine.
Cam asta aş vrea să fac aici.
Dar cum? Lăsându-mă în voia stărilor de moment şi a amintirilor?
Când te priveşti într-o oglindă spartă, e singurul mijloc, probabil.

Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă. Unele amintiri scad în importanţă, pălesc, altele, dimpotrivă, capătă înţelesuri noi, la care nu ne-am gândit înainte. Devin, din fleacuri, momente esenţiale. De aceea, azi, înţeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenuşie şi insesizabilă banalitate. Mergi pe o stradă oarecare, fără să-ţi treacă prin minte că, pe o altă stradă, la o altă oră, într-o altă zi, ai fi intrat pe alt făgaş al destinului, pentru ca, mai târziu, privind înapoi, să descoperi că totul a atârnat de un “fleac”, de un amănunt oarecare.

Poate, singura cu adevărat grea de consecinţe posibile în destinul meu a fost ideea că nu ne putem împlini prin “măsură”, ci prin “lipsa de măsură”; că nu “înţelepciunea” de a cântări atent orice risc e de invidiat, ci “nebunia” de a îndrăzni fără măsură, de a crede fără măsură, de a iubi fără măsură. Numai că tocmai această convingere, am tratat-o cu prea multă măsură!

Hotărât lucru, ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată.
Cred că dragostea ne ridică în propriii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti.

Dragostea m-a salvat, însă, de pericolul de a face ca viaţa mea să semene duminicilor pustii în care nu ştiam cum să-mi umplu timpul. Şi, în măsura în care e adevărat că la lumina stelelor unele lucruri se văd mai bine decât la lumina unei lanterne, e poate adevărat şi faptul că în dragoste eşti independent de timp, ca în copilărie. Dacă am iubit viaţa, s-a datorat, probabil, şi unui soi de misticism păgân care m-a făcut să fiu fericit, uneori, pur şi simplu pentru că existam şi puteam să descopăr sacrul în forme simple, în banalităţi, mai ales vara, dar şi pentru că orele petrecute în doi m-au ajutat să uit de restul lumii. Şi chiar de eşecurile mele. Mi-au dat distanţa de care aveam nevoie ca să devin mai puţin egoist şi liniştea necesară neliniştilor.

Am aflat că există o limbă pe care o vorbeşte un singur om. Dar cu cine discută?
[…]
Poate că toţi sfârşim prin a vorbi o limbă pe care n-o mai înţelege nimeni. Pe care o folosim exclusiv pentru a da, în sinea noastră, un sens celor trăite.