Life of Pi (2012)
Regie: Ang Lee
Scenariu: Yann Martel (roman), David Magee
Distribuţie: Suraj Sharma, Irrfan Khan, Adil Hussain, Gérard Depardieu, Rafe Spall

Am presimţirea că, din nou, plec de la intenţia de a scrie despre un film şi voi sfârşi prin a face filosofia chibritului…Şi asta nu pentru că Life of Pi nu ar fi strârnit cinefila din mine, ci pentru că, mai mult decât atât, mi-a trimis mintea să zburde printre tot felul de întrebări şi idei. Să nu ziceţi că nu v-am avertizat de la început

Pelicula lui Ang Lee are toate ingredientele unei poveşti care te fascinează şi te face să ai impresia că ai pătruns într-o lume şi într-o atmosferă aparent nemaivăzute, păstrându-se totuşi între graniţele unei realităţi pe care n-o poţi contesta. Firul subţire dintre fantezie şi realitate îl reprezintă, cumva, însuşi umanul, filmul demonstrând că percepţia noastră este, de fapt, singura care face diferenţa, care poate transforma orice peisaj într-o capodoperă şi orice experienţă într-o minune.

Pi Patel trăieşte în Pondicherry, o zonă din fosta Indie Franceză, denumită şi “The French Riviera of the East”, unde familia lui deţine o grădină zoologică. Numele său nu este Pi, ci Piscine, iar determinarea sa în a deveni Pi este prima mostră de ambiţie şi perseverenţă de care micul Pi dă dovadă. Familia lui decide să plece din India spre Canada, dar vasul naufragiază şi singurii supravieţuitori, Pi, o zebră, o hienă, un urangutan şi fiorosul tigru Richard Parker, vor fi nevoiţi să împartă o barcă de salvare.

În contrast cu pericolele pe care Pi le are de înfruntat, peisajele îţi taie răsuflarea prin frumuseţe şi transmit dincolo de ecran îndemnul de a nu pierde speranţa. Cel mai probabil nu am descifrat toată simbolistica imaginilor şi intenţionez să revăd filmul, dar nu tot 3D, pentru că, cu mici excepţii, nu mi s-a părut că tehnologia tridimensională aduce vreun plus filmului, din contră, am simţit uneori că, deşi permite spectatorului să trăiască mai intens povestea, îi şi răpeşte răgazul de a o pătrunde cu adevărat.

Ştim de la bun început că personajul nostru se va salva sau va fi salvat, pentru că povestea este narată unui scriitor în căutare de subiect chiar de către Pi, matur şi dornic să transmită mai departe experienţa sa, care – susţine el – poate (re)aduce credinţa în Dumnezeu. Da, mi-a plăcut foarte mult ideea unei singure divinităţi, indiferent cum se numeşte ea, şi, mai ales, călătoria spirituală a lui Pi, dar recunosc că ideea regăsirii credinţei mi s-a părut cam exagerată, iar componenta religioasă a filmului nu m-a convins.

Un clişeu, pe care de data asta îl accept pentru că este frumos înglobat în poveste, este frica văzută ca şi sursă a capacităţii de supravieţuire, dar ce m-a impresionat la Pi a fost salvarea prin fantezie, o idee genială şi despre care nu prea am citit. Cele mai multe cronici insistă pe aspectele tehnice şi pe latura spirituală, dar, văzând filmul, am avut senzaţia că acesta este “crezul” care l-a făcut pe Yann Martel să scrie şi pe Ang Lee să regizeze acest basm modern.

Mergând mai departe, răsturnarea pe care povestea ne-o oferă mi-a readus în atenţie întrebarea: oare viaţa este ceea ce se întâmplă sau ceea ce ne amintim noi că s-a întâmplat? Care este, în viaţă, graniţa dintre fantezie şi realitate?