După dealuri (2012)
Regie: Cristian Mungiu
Scenariu: Tatiana Niculescu Bran (roman), Cristian Mungiu
Distribuţie: Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuţă, Doru Ana, Ionuţ Ghinea

Au trecut mai bine de trei săptămâni de când am văzut După dealuri şi sper să-mi amintesc ce-aş fi vrut să povestesc despre film după vizionare.

Am tot citit critici de natură mai tehnică pentru filmul lui Cristian Mungiu, cum ar fi partea legată de sonor şi faptul că spectatorii ar fi avut nevoie de subtitrare. Spun de la început că l-am văzut la un mall şi n-am sesizat această problemă, am înţeles toate replicile şi mi-au plăcut la nebunie vocile actorilor, stilul molcom în care curgeau frazele, chiar şi accentul, felul în care potenţau anumite cuvinte, exact cele menite să rămână în mintea spectatorului.

Tot la capitolul sonor, am realizat că filmul nu are coloană sonoră doar ulterior, citind un interviu cu regizorul, în timpul vizionării neresimţind în vreun fel lipsa acesteia datorită concentrării pe imagini şi pe jocul actorilor.

Despre povestea filmului nu cred că are vreun sens să scriu, este deja foarte cunoscută. Senzaţia aceea că fiecare are dreptate în felul lui e foarte apăsătoare şi cred că este ceea ce s-a vrut prin această ecranizare. Bineînţeles că s-au scos în faţă bigotismul şi ignoranţa, că portretul făcut societăţii româneşti este, pe lângă realist, revelator al unor carenţe dureroase, de la indiferenţa cadrelor medicale până la lipsa de perspective pentru cei mai care sunt defavorizaţi ai sorţii, dar totul este redat cu oareşce înţelegere, căutând să fie luminate toate posibilele feţe ale adevărului şi asta creează un sentiment de neputinţă.

Scenariul mi s-a părut într-adevăr genial, dar un rol important îl au tăcerile din film, propoziţiile spuse pe jumătate, ceea ce se întrezăreşte dincolo de cuvinte, pentru că da, mie mi s-a părut că se mai joacă în paralel un film, cel al jocului dintre peliculă şi spectator.

Omul care pleaca nu este acelasi cu cel care se intoarce.

Toate trăirile pe care le considerăm, în mod normal, frumoase, bune, pozitive, cum sunt prietenia, credinţa, imboldul de a ajuta, în acest film, ascund în spate disperare. Acesta ar fi cuvântul cu care aş defini starea predominantă reflectată în După dealuri, indiferent că vine din necunoaştere, din inadaptare, din lipsa unei soluţii concrete sau dintr-un destin croit din start nedrept.

Peisajele, chiar şi cele mai întunecate, mai sumbre, sunt atât de frumoase, de picturale, în contradicţie evidentă cu povestea, încât adâncesc şi mai mult impresia de zădărnicie.

Ambele actriţe din rolurile principale, alese foarte bine, au meritat pe deplin premiul de la Cannes, dar expresivitatea cu care a jucat Cosmina Stratan în rolul Voichiţei este peste orice aşteptări şi, indiferent ce rezerve aveţi faţă de După dealuri, măcar pentru această demonstraţie de talent merită să-l vedeţi. Cea mai puternică scenă este cea dinspre finalul filmului, când rămâi cu privirea pironită în ochii ei şi, deşi ai văzut aproape tot filmul, ţi-ai format deja o părere, simţi că de-abia în acel moment, odată cu ea, înţelegi cu adevărat.

Pentru că am auzit diverse reţineri pe motiv că, din trailer şi din ce s-a auzit despre el, ar fi un film dur, cu exorcizări şi ce ştiu eu ce momente de groază, trebuie să spun că nu are nicio scenă de speriat, la propriu. Bineînţeles că nu poţi rămâne insensibil la suferinţă, mai ales la cea care nu se vede cu ochiul liber, dar Mungiu a avut grijă să nu insereze nimic din cateoria “senzaţional” în film, ceea ce nu face decât să amplifice drama.

Nu ştiu dacă l-aş vedea a doua oară, dar este indiscutabil un film care trebuie văzut!