To Rome with love (2012)
Regie: Woody Allen
Scenariu: Woody Allen
Distribuţie: Woody Allen, Judy Davis, Alec Baldwin, Roberto Benigni, Penelope Cruz, Ellen Page, Jesse Eisenberg

To Rome with love este mai Woody Allen decât Midnight in Paris, regizorul creând, în stilul binecunoscut, un caleidoscop de poveşti având ca decor, de data asta, Roma. Comparând tot cu Midnight in Paris, mi s-a părut că Roma nu este la fel de bine exploatată cum a fost Parisul. Cu excepţia cadrelor evidente, parcă filmul nu prinde esenţa Cetăţii Eterne. După părerea mea, lui Woody Allen i-a reuşit mai bine captarea spiritului Parisului şi Barcelonei.

Filmul este o foarte plăcută călătorie prin vieţile personajelor…o americancă (Alison Pill) întâlneşte iubirea în Roma şi-şi invită părinţii (Judy Davis şi Woody Allen) să cunoască familia logodnicului, un arhitect (Alec Baldwin) revine în oraşul studenţiei şi este acaparat de amintirea iubirii din tinereţe, un cioclu italian se visează interpret de operă, doi tineri căsătoriţi ajung în Roma şi se trezesc în lumea tentaţiilor.

De departe cea mai savuroasă este povestea funcţionarului obişnuit, jucat genial de Roberto Benigni, care se trezeşte peste noapte vedetă. Woody Allen sancţionează cu această ocazie goana după celebritate, atât în sensul dorinţei de a fi celebru, cât şi importanţa exagerată pe care oamenii obişnuiţi o dau vedetelor. Celebritatea nu are mare legătură cu persoana, cât are cu jocurile mass-media şi cu vâlva care se face în jurul persoanei. Cu alte cuvinte, publicul te ridică, publicul te coboară.

Sensibilă şi fain construită este întoarcerea în trecut a arhitectului, revederea cu ochii maturităţii a femeii “fatale” care l-a năucit în tinereţe şi care, între noi fie vorba, pe mine m-a scos din sărite. Personajele lui Woody Allen nu-ţi pot fi indiferente, nu sunt niciodată neutre şi-ţi trezesc rapid fie antipatia, cum s-a întâmplat, în cazul meu, cu Monica, jucată de-altfel bine de Ellen Page, şi cu Hayley, jucată de Alison Pill – de data asta posibil ca antipatia să fi fost stârnită şi de jocul stângaci şi prea vizibil al actriţei, fie simpatia, pe care am avut imediat pentru personajele jucate de Judy Davis şi Woody Allen, care au beneficiat, clar, de cele mai bune replici şi au creat cele mai captivante momente.

Scenariul este demenţial şi, dacă am să revăd la un moment dat filmul, scenariul va fi motivul

Ce au în comun poveştile şi personajele din film este obsesia pentru aparenţă. Ca şi cum am avea de-a face cu o convenţie tacită, unii oameni caută să pară, iar ceilalţi se lasă convinşi, fie că e vorba de o actriţă pseudo-intelectuală care-şi doreşte admiraţia celor mai puţini superficiali şi neimpresionaţi de vedetism, fie că este vorba de a cânta la duş şi a avea succes, fie avem de un actor oarecum trecut şi nu tocmai carismatic, care-şi foloseşte statutul pentru a impresiona.

Una peste alta, To Rome with love merită văzut