Sentimentul unui sfârşit a fost cartea care l-a trecut pe Julian Barnes în rândul preferaţilor mei. Scris la momentul analizelor şi concluziilor, romanul, deşi ficţiune, reflectă ceva din scriitor, un fel plăcut de a privi în urmă pentru a despica firul în patru.

Se pare că genul acesta de scriere este cea la care Barnes se pricepe cel mai bine. Nimicul de temut nu este un roman, este, mai degrabă, o carte autobiografică având, însă, ca temă centrală moartea. Să zicem că subiectul nu sună foarte atrăgător şi că nu avem oricând dispoziţia necesară pentru a citi o scriere care analizează, până la cele mai interesante şi negândite idei, un moment al vieţii (sau nu chiar) la care nu ne grăbim, de regulă, să medităm. Dar vă pot asigura că, în ciuda temei, această carte este, poate, cea mai amuzantă dintre cărţile lui Barnes.

Julian Barnes îşi expune convingerile discret, pare a nu fi foarte hotărât despre cum să abordeze subiectul sfârşitului, aşa încât apelează la o listă lungă de scriitori şi filozofi, preocupaţi, unii în mod obsesiv, de moarte. Jules Renard, Flaubert, Zola, Turgheniev, Henry James sunt numai câţiva dintre cei “chemaţi” să se pronunţe în paginile cărţii Nimicul de temut.

Din perspectivă personală, Barnes zugrăveşte un fel de istorie a familiei sale, a întâlnirilor cu moartea, dar şi fenomenul privit prin ochii săi de romancier şi prin ochii unui filozof, fratele său mai mare. Scriitorul povesteşte despre primele sale încercări literare, despre primul roman şi despre cât de greu i-a venit să scrie ca şi cum familia nu l-ar citi. Nu m-am gândit niciodată cum e să scrii şi cărţile să nu fie tocmai pe placul celor apropiaţi sau să ai tot timpul în minte cenzura familială. Mama lui Barnes spunea că “Unul din fiii mei scrie cărţi pe care le pot citi, dar nu le pot înţelege, iar celălalt scrie cărţi pe care le pot înţelege, dar nu le pot citi”, cel din urmă fiind fiul cel mic, scriitorul.

Nu se poate scrie despre moarte fără a aduce în atenţie şi alte aspecte esenţiale ale vieţii. Scriitorul englez a fost căsătorit aproape 20 de ani cu Pat Kavanagh, căreia îi dedică toate cărţile şi care s-a stins din viaţă chiar în anul în care a apărut Nimicul de temut, dar nu şi-au dorit copii, iar acesta este unul din subiectele analizate în contextul al moştenirii, al ideii de a fi “parte din univers”, subliniind, cumva, că, în ciuda determinării genetice, această latură a vieţii poate fi supusă şi liberului arbitru.

Autorul rămâne la fel de sceptic în ce priveşte existenţa lui Dumnezeu, cum era şi când a scris Privind în soare, dar credinţa şi raportarea la moarte în funcţie de aceasta ocupă un loc important în documentarea şi scrierea lui Barnes.

Scrisă cu mult umor – cred că cel mai amuzant moment este povestea bunicului, un englez puritan, citind Lolita -, Nimicul de temut este o confesiune a Julian Barnes, una în care este în continuă conexiune cu cititorul, neuitând niciun moment că l-a atras într-o călătorie prin istorie, prin literatură şi prin viaţa sa, deci trebuie şi chiar este un ghid atent şi un povestitor grozav.

N-o să relatez mai multe despre carte, pentru că Barnes povesteşte prea frumos şi e păcat să-i rezum ideile.

O găsiţi la Editura Nemira şi, mai jos, câteva citate care să vă convingă

Autor: Julian Barnes; Editura Nemira, Colecţia Babel, 2009;Traducere din limba engleză Mihai Moroiu; Nr. pagini: 336

Autocolantele de parbriz şi magneţii de frigidere ne spun mereu că Viaţa Nu Este o Repetiţie. Ne încurajăm reciproc în direcţia paradisului laic modern al realizării de sine: dezvoltarea personalităţii, relaţiile în scopul autodefinirii, jobul şi obţinerea statutului social, dobândirea bunurilor materiale şi a proprietăţilor, vacanţele în străinătate, acumularea de economii şi de experienţe sexuale, abonamentul la sala de gimnastică şi consumul de cultură. Toate laolaltă înseamnă fericirea, nu-i aşa…nu-i aşa? Iată mitul pe care ni l-am ales, o iluzie aproape la fel de măreaţă pe cât mitul care insistă asupra realizării de sine şi a extazului odată cu sunetul ultim al trâmbiţelor dinaintea deschiderii mormintelor, când sufletele vindecate, aduse la perfecţiune, se alătură comunităţii sfinţilor şi îngerilor. Dar dacă viaţa este cu adevărat privită ca o repetiţie sau ca o pregătire, sau ca o anticameră sau ca orice altă metaforă, tot vom avea de-a face cu ceva accidental, dependent de o realitate mai mare, de altundeva, şi abia atunci devine mai puţin valoroasă şi, în acelaşi timp, mai gravă.

Doctorii, preoţii şi romancierii, într-o conspiraţie, prezintă viaţa ca pe o poveste ce se deapănă spre un sfârşit plin de înţeles. Iar noi, conştiincioşi, ne împărţim viaţa în secţiuni, după cum istoricilor de popularitate le place să împarcă secolul în decenii şi să atribuie fiecăruia un fals caracter. Când eram mic, maturitatea părea o condiţie inaccesibilă – un amestec de competenţe de neatins şi anxietăţi de neinvidiat (pensii, danturi, pedichiurişti); dar tot a sosit, deşi înăuntru nu se simte ceea ce se vede din afară. Şi nici nu pare o izbândă. Ci mai degrabă o conspiraţie: am să pretind că eşti matur, dacă pretinzi şi tu că sunt.

Pentru un tânăr, şi în special pentru un tânăr scriitor, amintirea şi imaginaţia sunt lucruri cât se poate de distincte şi aparţin unor categorii cât se poate de distincte. Într-un roman de debut tipic, vor apărea momente de amintire nemijlocită, momente în care imaginaţia intră în acţiune pentru a transfigura o amintire şi momente în care, spre uimirea scriitorului, imaginaţia este prinsă într-un neaşteptat curent ascendent, antrenându-l în fericitul zbor, ferit de gravitaţie, care constituie fundamentul scrierii literare.

Scriitorului matur, amintirea şi imaginaţia îi vor fi tot mai greu de distins. Şi nu pentru că lumea imaginată ar fi cu adevărat mai aproape de viaţa lui decât i-ar plăcea să recunoască (eroare obişnuită în rândul celor care practică anatomia ficţiunii), dar amintirea însăşi ajunge tot mai mult un act de imaginaţie.