“Pe vremea când eram “doar” cititor, credeam că scriitorii, deoarece scriu cărţi în care se găseşte adevărul, şi descriu lumea, şi văd în inima omenească, şi pătrund atât particularul, cât şi generalul – capabili să le recreeze pe ambele în forme libere, dar structurate – şi înţeleg, ar trebui să fie mai sensibili – şi mai puţin orgolioşi şi egoişti – decât alţi oameni.

Apoi am devenit scriitor şi am început să-mi cunosc colegii de breaslă şi i-am studiat şi am ajuns la concluzia că singura diferenţă dintre ei şi alţi oameni, singurul, unicul mod în care se ridicau deasupra altor oameni, era că se pricepeau să scrie mai bine.

Pot fi sensibili, perspicace, înţelepţi, generalizând şi particularizând – dar numai la masa lor de lucru şi în cărţile lor. Când se încumetă să iasă în lume, se poartă invariabil ca şi cum toată înţelegerea lor despre comportament omenesc a rămas în manuscrise.

Şi nu-i vorba doar de scriitori. Cât de înţelepţi sunt filozofii în viaţa lor particulară?
“Nici cu o iotă, nu îi ajută cu nimic că sunt filozofi”, îmi răspunde fratele meu. “Abia se descurcă în viaţa lor semipublică şi par mai puţin chibzuiţi decât alte specii de academicieni.”

Mi-aduc aminte cum odată am pus deoparte autobiografia lui Bertrand Russell, într-o clipă, nu atât de neîncredere, cât de groază, realizând veridicitatea celor relatate. Iată cum descrie începutul sfârşitului primei sale căsătorii:

“Am ieşit să mă plimb cu bicicleta, într-o după-amiază, şi deodată, pe un drum de ţară, mi-am dat seama că nu o mai iubesc pe Alys. Şi până în acel moment nici nu-mi dădusem seama că sentimentele mele îşi pierduseră din intensitate.”

Singurul răspuns logic, ţinând seama de implicaţii şi de maniera de redare, ar fi: nu-i lăsaţi pe filozofi să meargă pe bicicletă.”

Julian Barnes – Nimicul de temut