Concert în memoria unui înger
Când am scris despre Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri, îl acuzam pe Schmitt că şi-a dorit atragerea unui public mai larg, recurgând la tertipuri (a se citi clişee), care ştie că prind şi devenind, astfel, cam prea comercial. L-am considerat relativ reabilitat în ochii mei pentru ideile din Pe când eram o operă de artă (ce titluri lungi alege mereu!), în ciuda finalului.
Acum, cu volumul de nuvele Concert în memoria unui înger, m-a băgat cumva în ceaţă: două nuvele sunt, zic eu, nemaipomenite, iar celelalte două sunt siroposo-lacrimogene. Cartea a fost distinsă cu Premiul Goncourt şi nu mă pot abţine să nu mă întreb care latură o fi prevalat?
Să încep cu cele care mi-au plăcut. Criminala şi Concert în memoria unui înger au în comun o oareşce doză de duritate, de realism şi de cinism, iar elementul surpriză îşi găseşte mai bine locul decât în celelalte nuvele.
Criminala este povestea unei băbuţe…criminale! După ce şi-ar fi omorât mai mulţi soţi şi pe amanta unuia dintre ei, Marie Maurestier este, tocmai din acest motiv, curiozitatea şi atracţia turistică a sătucului în care locuieşte. Sătenii nu pot băga mâna în foc că este criminală, judecătorii au decis cu ani în urmă că este nevinovată. Aşa să fie sau doar lipsa probelor a dus la acest verdict? Într-o zi, soseşte în sat Gabriel, un preot nou, tinerel şi pus pe fapte mari! Numai dintre cele duhovniceşti, bineînţeles! Marie Maurestier, însă, se trezeşte nutrind brusc nişte sentimente nu tocmai potrivite cu vârsta şi cu statutul ei de văduvă veşnic îndoliată şi va face tot posibilul să se apropie de Gabriel. Va reuşi acesta să intre în sufletul lui Marie şi s-o îndrume pe calea cea bună? Care din ei se va dovedi maestrul manipulării? Un lucru e cert: nu poţi lăsa cartea din mână până nu afli deznodământul
În Concert în memoria unui înger, Schmitt dă o nouă interpretare parabolei fraţilor Cain şi Abel. Rivalitatea dintre doi tineri muzicieni le va schimba pentru totdeauna vieţile. Mi-a plăcut ideea unei competiţii între un talent moderat, multă muncă şi ambiţie, pe de-o parte, şi foarte mult talent, pe de altă parte, dar, mai ales, modul în care Schmitt condamnă mândria şi ambiţia nemăsurate. Povestea nu se concentrează, însă, numai pe asta şi continuă abordând tema schimbărilor interioare radicale ca urmare a diferitelor experiente de viaţă. În fiecare om există şi bine şi rău, depinde pe ce butoane se apasă pentru a scoate la iveală ori una, ori alta. Nu povestesc mai multe despre această nuvelă, pentru că aproape orice aş spune ar fi spoiler.
Întoarcerea şi O iubire la Élysée sunt ceva mai concentrate pe suflet, pe iubire, pe stări. Nu pot spune că mi-au displăcut, din contră, în fiecare dintre ele am găsit câte ceva bun, dar mi s-au părut parcă scrise special pentru a impresiona şi pentru a smulge reacţii.
Întoarcerea redă drama unui tată care, aflat pe mare, primeşte prin telegramă vestea că fiica lui a decedat. Mai dureros decât pierderea fiicei este faptul că nu ştie care din fiicele sale a murit. Marinarul are patru fiice, aşa încât, timp de trei zile trece prin toate stările posibile, trăind, practic, durerea pierderii tuturor fiicelor sale. În tot acest timp, realizează că pe una din fiice o iubeşte mai mult decât pe celelalte, că alteia i-a acordat prea puţină atenţie şi că, de fapt, pe niciuna din ele nu le cunoaşte cu adevărat. Tensiunea lecturii este crescută, nuvela te ţine cu sufletul la gură, dar finalul m-a cam dezamăgit şi, de-asta, nu pot spune că este printre preferate…
O iubire la Élysée putea, după părerea mea, să lipsească din volum. Prima doamnă a Franţei se află la momentul bilanţului şi constată că relaţia dintre ea şi soţul preşedinte este doar o faţadă, iubirea s-a stins demult, iar cel pe care l-a adorat s-a transformat într-un monstru din cauza goanei după putere. Dând cărţile pe faţă, un război incredibil izbucneşte între ei. Bineînţeles, nici acţiunea acestei nuvele nu este chiar previzibilă, surprizele se ţin lanţ şi te întrebi constant până unde sunt dispuşi să meargă. Nu mi-a plăcut însă pentru că e cam doldora de clişee, tema, detaliile, mai ales gândurile primei doamne şi chiar finalul.
Cele patru nuvele au în comun momentul acela din viaţa personajelor, de fapt, din viaţa oricui, în care se trage linie şi se ia de la capăt, ca să zic aşa.
Schimbări bruşte de drum, revelaţii necesare şi un stil lejer de a dezbate teme importante, toate astea fac din Concert în memoria unui înger o carte de care nu te desprinzi până nu o termini şi am confirmat acest efect al prozei scurte asupra mea în Proză scurtă sau roman?, pornind chiar de la rândurile lui Schmitt
Şi o picanterie de final: Schmitt nu rezistă să nu-şi dea un pic de importanţă, aşa că, în O iubire la Élysée, apare şi el în rol secundar de dramaturg
– Merg la teatru. Ultima piesă a lui Schmitt.
– A, da? E important?
– Pentru cei care iubesc teatrul, da; pentru ceilalţi, nici măcar nu există.
Cu falsă modestie, se prezintă ca fiind un dramaturg cunoscut doar de cei care iubesc teatrul şi necunoscut de alţii, printre care şi preşedintele Franţei. Se pare că deja e o modă la francezi, să apară ca personaje în propriile romane. E drept, Schmitt nu atinge performanţa lui Houellebecq în domeniu, dar ne putem aştepta…
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt; Editura Humanitas, 2012; Nr. pagini: 214
eu de la Schmitt am citit doar Pe cand eram o opera de arta, dar nu m-a convins sa mai citesc si alte carti ale autorului
Încearcă Secta egoiştilor, s-ar putea să-ţi placă mai mult
Pe când eram o operă de artă e genul uşurel, ca să zic aşa, dar a avut câteva idei care mie mi-au plăcut mult
Pingback: Filme inspirate de carti - o leapsa cinefila | Blog de Carte - Serial Readers