Biblioteca umbrelor

Când citeşti despre un roman că este despre magia cărţilor şi forţa de seducţie a lecturii, nu poţi rezista, simţi că trebuie să-l citeşti! Uiţi că trăim într-o epocă în care marketingul face regulile şi transformă orice…

Cam aşa stă treaba cu cartea asta…Biblioteca umbrelor este un roman care porneşte de la câteva idei cuceritoare de-a dreptul, dar care sfârşeşte prin a fi superficial şi banal.

Jon Campelli este mare avocat în Copenhaga. Deşi legăturile cu familia sunt rupte de foarte mulţi ani, la moartea tatălui său, Luca, Jon se trezeşte că, în calitate de moştenitor, devine proprietarul anticariatului Libri di Luca. Iniţial neinteresat de anticariat şi dornic să-l vândă, puţin câte puţin este atras în aventura vieţii lui.

Descoperă că a citi nu este ceva aşa simplu cum credea, că lectura poate ascunde puteri nebănuite mergând până la capacitatea de a ucide. Este iniţiat în misterele tainice ale societăţii secrete a Lectorilor, care este scindată la rândul ei în emiţători şi receptori.

Emiţătorii sunt cei care, prin citirea cu voce tare a unui text, au capacitatea de a crea imagini şi de a transmite cu o intensitate ieşită din comun, nu doar ideile din text, ci şi alte idei, şi de a manipula astfel auditoriul. Receptorii aud ceea ce citesc ceilalţi, chiar şi atunci când se citeşte în gând, şi au, de-asemenea, capacitatea de a potenţa un text sau, din contră, de a dilua percepţia ascultătorilor.

Deşi începe promiţător, romanul nu este unul despre lectură, aşa cum aş fi sperat, ci este unul “complet”, cu acţiune, dragoste, suspans şi toate cele, aşa încât Jon descoperă că este şi el lector, neactivat însă, şi că tatăl său l-a îndepărtat de lumea periculoasă a lectorilor. Se înamorează de Katherina şi pornesc împreună lupta cu o altă organizaţie secretă de lectori. Ce să mai, o întreagă aventură care începe în Danemarca şi ajunge până în Egipt, la Biblioteca din Alexandria. Şi luptă, şi dăi, dar nu aşa oricum…descărcări de energie, scântei albastre ţâşnind din lectori…chestii de-astea “grele”, de film prost…

Mikkel Birkegaard se concentrează exclusiv pe acţiune şi a fost probabil destul de stresat să ducă povestea până la final, aşa încât uită de personaje, care sunt tare subţiri…un singur personaj este cât de cât închegat, Pau, un tânăr lector ale cărui puteri sunt mai slabe decât ale celorlalţi şi care, frustrat şi complexat, se simte pe tot parcursul romanului, are stofă de trădător.

Dacă, la început, m-a ţinut în priză prin noutatea ideilor şi contextul ales pentru desfăşurarea poveştii (anticariat, cărţi, iubitori de cărţi, expunerile despre forţa lecturii), începând de pe la jumătate lectura a început să mă plictisească şi am terminat cartea doar pentru că, recunosc, am o dambla să citesc până la final. În plus, se citeşte foaaarte uşor, nu simţeam nevoia să zăbovesc pe niciun rând…

Puţine pasaje mi-au atras atenţia şi asta pentru că singurele pagini care m-au încântat au fost cele despre lectură, despre crearea în minte a imaginilor pe care scriitorii reuşesc să le transmită, despre intensitatea stărilor pe care le dau cititorilor (nu e cazul cărţii lui Birkegaard), despre puterea cuvântului şi despre energia pe care cărţile o acumulează şi o transmit mai departe.

Mulţi navetişti obişnuiau să citească în drum spre muncă sau spre casă, dar le era greu să se concentreze asupra lecturii şi Katherina putea observa cum adesea se opreau brusc din citit pentru a relua lectura cu câteva pagini în urmă. Ei îi era uşor să înţeleagă ce se petrecea. Putea aproape sp vizualizeze imaginile generate de text, care treptat erau estompate de tot felul de alte gânduri şi înecate de grijile legate de serviciu, dragoste sau cumpărături. Uneori intervenea. Dacă dădea peste vreo povestire interesantă, îl ajuta pe cititor să se concentreze asupra lecturii, uneori atât de eficient încât subiectul uita să coboare unde trebuia.

Lăsă scena să se scurgă, ca şi cum s-ar fi desfăşurat într-o ceaţă groasă, în timp ce el regla claritatea imaginii personajelor care acum se distingeau foarte limpede, de parcă ar fi fost decupate din hârtie cu un scalpel. Putea controla şi contrastul culorilor. Putea să facă scena mai luminoasă sau mai întunecată sau să o facă să pară mai caldă, scăldând-o într-o lumină galbenă şi difuză. Încerca toate reglajele ca un copil care are o jucărie nouă, descoperind noi limite şi posibilităţi de combinare.

Viteza cu care citea avea şi ea o semnificaţie. Dacă citea mai lent, avea mai mult timp să umple scenele cu emoţii şi dispoziţii, în timp ce o lectură rapidă abia dacă era nuanţată, iar efectul se limita la emoţii puţine, dar puternice.

7 comments

  • hei, hei!
    … am trecut sa-ti las la portita un buchet de ghiocei. Primavara vine-ncet dar negresit.
    Recunosc, nu prea ma mai dau in vant dupa romane. Parca nu se mai potrivesc interiorului meu.
    Am citit Copenhaga si, brusc, m-au napadit amintirile… vreau o excursie luunga si nebunnna de frumoasa.
    Un parc de distractie, un picior de pamant neumblat, un rasarit de soare fabulos si o stare de imponderabilitate nefiresc de placuta.
    Big Smile
    O zi cu multa bucurie!

    • Mulţam frumos! Sper să te audă primăvară şi să vină odată!!! Smile
      Gând la gând…azi m-a bântuit toată ziua un chef nebun/ nevoie de o vacanţă lungă şi frumoasă…
      Zile frumoase şi ţie şi mai invocă primăvara, plssss Smile

  • Si eu sunt la fel, ma chinui pana la capat cu o carte, chiar daca nu prea imi place. Sunt genul de om caruia nu-i place sa lase lucrurile neterminate. Din titlul cartii si eu m-as fi asteptat la altceva, dar din ce ai povestit, nop, nu prea e genul meu.

    • Dap, asta e ideea, nu las lucrurile neterminate Smile
      Mda, nu prea merită citită, prea puţine chestii interesante comparativ cu câtă pierdere de vreme în hăţişul “acţiunii”…poate se ecranizează Big Smile

  • despre magia cartii, pasiunea pentru lectura si colectionarea de carti, vezi si alberto manguel – biblioteca noptii.

    • Mi-a atras atenţia cartea lui Alberto Manguel, dar nu am fost foarte sigură că vreau s-o citesc. Dacă o recomanzi, o s-o citesc atunci Smile

      • ei bine, nu e e o lectura obligatorie, nimic nu e obligatoriu pe lumea asta Smile depinde de gusturile fiecaruia, nu? cartea lui manguel nu e un roman, (eu nu prea citesc romane, mai mult literatura de specialitate), e mai mult o relatare personala despre carti, carte, biblioteci, faimosi colectionari de carti, si apar multe citate ale altor oameni de litere si sunt si cateva ilustratii grafice alb-negru, e un fel de mini-enciclopedie, as spune.

Leave a Reply to Rontziki Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.