Se întâmplă ceva…Deşi, aşa cum spuneam atunci când am scris despre Şuncă pe pâine, nu mă omor, cel puţin în ultima vreme, după poveşti legate de copilării şi adolescenţe dificile, se pare că, totuşi, astfel de poveşti vin spre mine.

Despre Alergând ca apucaţii am citit câte ceva atunci când am cumpărat-o, după care am ales-o din bibliotecă fără a-mi aminti multe despre subiect, doar citind pe copertă un fragment din review-ul apărut în New York Times: “este o carte amuzantă şi bogată în detalii reconstituite prin ochii unui copil care conştientizează că adulţii au luat-o complet razna.” şi mă aşteptam la altceva…

Augusten Burroughs îşi povesteşte propria copilărie şi adolescenţă trăite într-un mediu care ar putea fi dat exemplu drept un mediu bolnav.

Cu o mamă poetă, bântuită de obsesia faimei, dar şi de reale boli psihice, şi un tată alcoolic, care sfârşeşte prin a pleca şi a se rupe complet de familie şi copii, Augusten este un puşti cu înclinaţii atipice pentru vârsta lui, fiind atras de modă, coafuri şi alte astfel de preocupări estetice.

Pe la vârsta de doisprezece ani, ajunge în grija psihiatrului mamei sale. Casa acestuia este o combinaţie între spital de boli nervoase, oază de libertate fără limite şi cocină, iar cu privire la doctorul Finch sunt încă în dilemă dacă să-l consider mai nebun decât pe pacienţii săi sau nu.

Augusten începe să se adapteze la noul stil de viaţă şi să se integreze în familia doctorului, o adunătură  de ţicniţi de-altfel, care ghiceau în Biblie, se încăpăţânau să ţină bradul de Crăciun împodobit cu lunile pentru că nu reuşeau să se înţeleagă responsabilitatea cui ar fi să-l strângă şi multe altele.

Realizase destul de devreme că este homosexual şi are prima experienţă sexuală cu un pacient al doctorului Finch, un schizofrenic care are peste treizeci de ani şi care face o pasiune pentru Augusten.

Amuzamentul despre care s-a scris în New York Times este mai degrabă umor negru, e drept, condimentat cu o ironie foarte potrivită şi exprimări plastice. “L-am catalogat drept un virus pe care maică-mea l-a luat din spital şi apoi l-a adus cu ea şi l-a răspândit.” scrie despre un bărbat pe care maică-sa l-a cunoscut în spital, l-a adus acasă după externare şi care s-a îndrăgostit nebuneşte de una din fiicele doctorului Finch.

Scrise cu luciditatea maturităţii, memoriile lui Burroughs sunt, cumva, ale unui personaj care n-a reuşit niciodată să se integreze complet în mediile prin care a trecut, al cărui caracter, evident influenţat, nu a fost însă modificat cu adevărat de aceste medii, iar rândurile sale sunt surprinzător de moraliste şi…normale.

Cartea a fost, cel puţin pentru mine, pe alocuri, şocantă, dar trebuie să spun că este captivantă. Acaparează şi se citeşte relativ uşor. Burroughs nu pare să urmărească un scop literar, ci îşi scrie natural povestea.

Îmi spuneam: Nu vreau decât o viaţă normală. Dar oare era adevărat? Nu eram aşa de sigur. Pentru că unei părţi din mine îi plăcea să urască şcoala şi drama de a nu mă duce, oricare ar fi fost potenţialele consecinţe. Eram intrigat de necunoscut. Eram chiar un pic entuziasmat de faptul că maică-mea era varză. Devenisem dependent de crize?

Libertate aveam la discreţie. Nu ne spunea nimeni la ce oră să mergem la culcare. Nu ne spunea nimeni să ne facem temele. Nu ne spunea nimeni că n-avem voie să bem două baxuri de bere Budweiser şi să vomităm în maşina de spălat vase.
Atunci de ce ne simţeam atât de prinşi în capcană? De ce simţeam că nu am nici o opţiune în viaţă, când se părea că opţiunile erau tot ce aveam?
[…] Dacă e o problemă cu faptul că nu e nimeni să-ţi spună ce să faci, am înţeles eu, aceasta ar fi că nu e nimeni să-ţi spună ce să nu faci.

În timpul lecturii, am avut de mai multe ori senzaţia că paginile au fost scrise parcă pentru a fi transformate în film.

Ecranizarea cărţii în 2006 a adunat nume celebre în distribuţie: Annette Bening, Gwyneth Paltrow, Alec Baldwin şi Joseph Fiennes.

Evident, doar sugerând scenele mai şocante din carte, filmul redă fidel povestea, cu nişte adăugiri pe la final.

Şi totuşi, atmosfera creată în film pentru casa doctorului pare mai digerabilă şi nu are acelaşi impact ca atmosfera descrisă de Burroughs sau poate mi-am imaginat-o eu mai sordidă şi mai întunecată.

Annette Bening e demenţială în rolul mamei nebune, dar impresionantă cu adevărat mi s-a părut Jill Clayburgh în rolul soţiei doctorului Finch, Agnes.