Reîntoarcere în minunata lume nouă este un eseu în care Aldous Huxley revine, în 1958, la mai bine de un sfert de veac, la romanul Minunata lume nouă, explicându-i întrucâtva geneza şi dezvoltând astfel o parte din ideile romanului.

Citită la mai mult de 50 de ani faţă de perioada în care a fost scrisă, Reîntoarcere în minunata lume nouă frapează prin faptul că anumite atenţionări emise de Huxley au fost deja transpuse în realitate, depăşind chiar previziunile scriitorului, în timp ce, în legătură cu alte idei, s-a dovedit a fi prea optimist şi încrezător în capacitatea oamenilor de a valorifica anumite descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii.

Lăsând la o parte o anumită duritate a ideilor, trebuie apreciat felul lucid în care Huxley face radiografia societăţii secolului XX. Temele sunt multiple, la fel şi pasajele care mi-au atras atenţia…voi transcrie numai câteva dintre ele.

În 1931, când scriam eu Minunata lume nouă, populaţia globului era cu puţin sub două miliarde. Astăzi, după numai douăzeci şi şapte de ani, suntem două miliarde şi opt sute de milioane. Iar mâine – câţi? Penicilina, DDt-ul şi apa curată sunt mprfuri ieftine, ale căror efecte asupra sănătăţii publice sunt infinit mai mari decât costul lor.[…] Ca atare, mortalitatea a scăzut surprinzător de brusc în ultimii ani. Natalitatea, în schimb, fie a rămas la nivelul său ridicat de odinioară, fie, dacă a scăzut, în unele locuri, a scăzut foarte puţin şi foarte încet. În consecinţă, numărul oamenilor sporeşte în prezent mult mai rapid decât în oricare altă epocă din istoria speciei umane. […] La ritmul actual, ea se va dubla în mai puţin de jumătate de veac.[…] Suprapopularea duce la nesiguranţă economică şi la nelinişte socială. Neliniştea şi nesiguranţa duc la un control mai puternic exercitat de guvernele centrale şi la sporirea puterii lor.

În ceea ce priveşte propaganda, primii susţinători ai alfabetizării universale şi ai unei prese libere întrezăreau doar două posibilităţi: propaganda ar putea fi adevărată sau falsă. Ei n-au prevăzut ceea ce s-a întâmplat, de fapt, în primul rând în democraţia noastră capitalistă occidentală – şi anume, dezvoltarea unei mari industrii a mijloacelor de comunicare în masă care să nu fie preocupată, în general, nici de adevăr, nici de neadevăr, ci doar de nereal, de ceea ce este mai mult sau mai puţin complet irelevant. Cu alte cuvinte, aceşti vizionari n-au ţinut seama de pofta aproape nelimitată a omului de a avea parte de divertisment.

O societate a cărei majoritate îşi petrece o mare parte a timpului nu la faţa locului, nu Aici, şi Acum, şi în Viitorul previzibil, ci altundeva, în lumea cealaltă, irelevantă, a sportului şi a serialelor siropoase, a mitologiei şi a fanteziei metafizice, va întâmpina mari dificultăţi în combaterea celor care, prin încălcarea libertăţii, vor să manipuleze şi să controleze această societate.

Pe măsură ce arta şi ştiinţa manipulării ajung să fie înţelese tot mai bine, dictatorii viitorului vor învăţa, fără doar şi poate, să combine aceste tehnici cu distracţiile continue care, în Occident, ameninţă acum să înece într-un ocean de irelevanţă propaganda raţională esenţială păstrării libertăţii individuale şi supravieţuirii instituţiilor democratice.

Adunaţi într-o gloată, oamenii îşi pierd capacitatea de a raţiona şi liberul arbitru moral. Posibilitatea de a-i sugestiona este sporită până la punctul în care ei încetează să mai aibă o judecată sau o voinţă proprie. Ajung foarte uşor de instigat, îşi pierd orice simţ al răspunderii individuale sau colective, sunt supuşi unor accese abrupte de furie, entuziasm sau panică. Altfel spus, într-o gloată, omul se comportă ca şi cum ar fi înghiţit o doză mare dintr-o substanţă puternic îmbătătoare, devine o victimă a ceea ce am numit eu “otrăvire în turmă”.

Minţile simple tind să pună semnul egalităţii între simbol şi ceea ce reprezintă el, să atribuie lucrurilor şi evenimentelor unele din calităţile exprimate de cuvintele pe care le-a ales propagandistul pentru a discuta aceste noţiuni, în urmărirea propriilor sale ţeluri. Să luăm un singur exemplu: majoritatea cosmeticelor sunt făcute din lanolină, care este un amestec de grăsime din lână purificată cu apă, bătută până produce o emulsie. Această emulsie are multe proprietăţi preţioase: pătrunde în piele, nu râncezeşte, este uşor antiseptică ş.a.m.d. Dar specialiştii în reclama comercială nu vorbesc despre virtuţile adevărate ale emulsiei. Ei îi acordă un nume pitoresc şi voluptuos, vorbesc extaziaţi, în mod derutant, despre frumuseţea feminină şi arată poze cu blonde atrăgătoare care-şi hrănesc ţesuturile cu aceste “alimente pentru piele”. Un asemenea specialist în publicitate a scris cândva: “Fabricanţii de produse cosmetice nu vând lanolină, ei vând speranţă.”

Principiile care stau la baza acestui gen de propagandă sunt extrem de simple. Găseşte o dorinţă comună, o sursă de teamă sau îngrijorare inconştientă, dar foarte răspândită; născoceşte vreo cale de a lega această dorinţă ori teamă de produsul pe care trebuie să-l vinzi; apoi clădeşte un pod de simboluri verbale ori vizuale pe care poate trece clientul dumitale, de la realităţi la visul compensator şi de la vis la iluzia că produsul odată cumpărat va face să i se realizeze visul.

“Noi nu mai cumpărăm portocale, cumpărăm vitalitate”; nu cumpărăm doar un automobil, cumpărăm prestigiu şi aşa mai departe cu toate celelalte. Cumpărând pastă de dinţi, de exemplu, noi nu cumpărăm doar o substanţă care curăţă dinţii, ci şi eliberarea de teama de a fi respingători în ochii persoanelor de sex opus. Când cumpărăm votcă şi whisky nu e vorba de o otravă protoplasmică – care în doze mici poate deprina sistemul nervos într-un  mod preţios din punct de vedere psihologic; de fapt, noi cumpărăm prietenia şi buna tovărăşie. Cu laxativele noaste cumpărăm sănătatea unui zeu din Elada, strălucirea uneia din nimfele ce o însoţesc pe Diana. Cu bestseller-ul lunii curente accedem la cultură, stârnim invidia vecinilor noştri mai puţin învăţaţi şi respectul celor rafinaţi.

În toate cazurile, psihanalistul specialist în motivaţie a găsit o dorinţă sau teamă adânc înrădăcinată, a cărei energie poate fi folosită pentru a-l împinge pe un consumator să se despartă de nişte bani şi, astfel, în mod indirect, să pună în mişcare roţile industriei.

În copilăria mea eram învăţaţi să cântăm cântece copilăreşti, iar în casele evlavioase imnuri religioase. Astăzi ţâncii ciripesc reclame muzicale. “Copiii – scrie autorul unuia din numeroasele programe ce se adresează publicului juvenil – sunt arhive vii, cronici vorbitoare a ceea ce le spunem noi în fiecare zi.” Şi, la timpul potrivit, aceste cronici vorbitoare ale reclamelor de la televiziune vor creşte, vor câştiga bani şi vor cumpăra produsele industriei. “Gândiţi-vă – scrie extaziat Clyde Miller – gândiţi-vă la ce profituri aţi putea aduce firmei dumneavoastră dacă aţi putea condiţiona un milion sau zece milioane de copii care vor creşte şi vor deveni adulţi educaţi să vă cumpere produsele aşa cum sunt educaţi din timp soldaţii când aud cuvintele “trăgaci”, “înainte marş”!