Am reuşit să văd patru filme dintre cele difuzate în cadrul Festivalului Filmului Francez şi v-am povestit deja despre Les Bien-Aimés, care a fost, de fapt, ultimul vizionat.

N-aş putea spune care film mi-a plăcut cel mai mult. Cu excepţia unuia – nu voi spune acum care că o să-i dedic şi lui o postare – toate mi-au plăcut, dar nu există posibilitate de comparaţie între ele, pentru că le-am găsit foarte diferite.

My little princess este povestea autobiografică a regizoarei Eva Ionesco, de origine română, şi având în vedere subiectul – fotografierea acesteia de către mama ei, Irina Ionesco, în ipostaze erotice de la vârsta de 4 ani până la vârsta de 12 ani – am fost în dubiu dacă să merg sau nu.

Am uneori tendinţa de a evita unele filme sau de a amâna vizionarea lor, atunci când ştiu că sunt genul de film care impresionează puternic. Până la urmă, mi-am luat inima în dinţi, am mers şi am văzut un film extraordinar!

Numele personajelor sunt schimbate în film. Mama, Hanah Giurgiu, este jucată genial de Isabelle Huppert, rolul fiicei, Violetta Giurgiu, fiind jucat de o actriţă tot de origine română, Anamaria Vartolomei, care este incredibilă în toate ipostazele, de la copila inocentă care joacă şotron şi ia fotografia tot drept o joacă la copila răzvrătită, care se opune dorinţei mamei de a o fotografia din ce în ce mai provocator. Suferă din cauza şicanelor de care are parte la şcoală ca urmare a apariţiei fotografiilor în diverse reviste, copiază uneori comportamentul isteric al mamei şi este cât se poate de evidentă influenţa oribilă pe care toată această activitate şi mediul în care este introdusă o au asupra ei.

După film, discutam şi ne întrebam dacă Anamaria Vartolomei, deşi, e drept, nu pozează la fel de indecent ca Eva Ionesco pe vremuri, nu ar fi fost pusă într-o postură care să însemne prea mult pentru vârsta ei, una similară celei zugrăvite în film, şi dacă, având în vedere boom-ul informaţional pe tema educaţiei, orice impact şi orice efecte ar fi acum evitate cu succes. Am găsit răspunsul într-un interviu dat de regizoare:

“Timp de trei săptămâni, am făcut improvizaţii, am discutat cu ei înainte de a alege. Şi a rămas Anamaria, care a trecut printr-un examen psihologic făcut de o comisie pentru protecţia copilului, care trebuia să autorizeze filmul.”

Înainte de vizionare, ştiam care este tema filmului, dar nu făcusem prea multe cercetări să cunosc detalii despre realitate pentru a le compara cu cele din film. Am simţit această nevoie după ce l-am văzut, crezând (sperând) că, poate, în film, din raţiuni artistice, s-a exagerat puţin. Dar nu, am constatat că fotografiile Evei Ionesco au apărut în 1976 şi în 1978 în Playboy şi în Penthouse, iar cele găsite pe net sunt şocante pentru imagini cu o fetiţă de maxim 11 ani, nu răpită şi forţată să pozeze, ci fotografiată chiar de mama ei pentru bani şi pentru…artă, aceasta fiind placa obsesivă de motivare a gestului.

Cum spuneam, un film cutremurător. Oricum nu poţi fi indiferent la povestea fetiţei, dar felul în care Eva Ionesco a înţeles să regizeze filmul, cu un puternic contrast între spaţiile întunecate în care avea loc fotografierea şi lumina firească din restul spaţiilor, care însă scotea în evidenţă ţinutele vestimentare ţipătoare şi vulgare, ca şi machiajele prea puternice, cu cadre uneori rapizi, relativ agresive, asigură participarea intensă a spectatorului la drama copilei. Despre jocul actriţelor, am spus deja că a fost extraordinar şi chiar nu găsesc cuvinte, mai ales pentru Anamaria Vartolomei. Toate aceste talente cumulate au făcut ca, în unele momente, să simt efectiv nodul în gât şi o gheară în stomac.

Un film care trebuie văzut!