De duminică până acum, m-am tot gândit dacă şi ce să scriu despre PINA, iar senzaţia comiterii unui sacrilegiu nu m-a părăsit. Ce aş putea spune, în calitate de profan în ale dansului modern, de amator în ale dansului în general şi de admirator dintotdeauna al teatrului, despre PINA, altceva decât, probabil, nişte clişee?!

Un festin de dans, muzică, teatru, culoare, trăire, reverie…aceasta a fost percepţia mea pe toată durata spectacolului. Este adevărat, e film 3D şi intră în categoria filmelor, dar eu nu-l pot vedea decât ca pe un adevărat spectacol. Tehnologia 3D are meritul de a ne face să simţim toate momentele de dans petrecându-se pe o scena în faţa noastră, live…chiar şi cele în aer liber.

Când am ieşit de la film, nu mă gândeam decât: aş vrea să-l am acasă, aş vrea să am măcar câteva din momentele filmului, să le pot revedea oricând, să pot evada în ele şi să-mi las gândurile să zboare.

Nu ştiu dacă pentru cunoscătorii în domeniu, simbolistica scenelor de dans este una clară, oarecum prestabilită şi cunoscută, dar, pentru spectatorii obişnuiţi, ca să zic aşa, este în mod cert una care te face să pluteşti printre idei şi stări, să te laşi purtat de senzaţii şi să alegi interpretările cu simţurile, iar filmul este, cum spuneam, un festin care încântă multe din simţurile noastre. Încântă şi, în acelaşi timp, îndeamnă la meditaţie. Sunt sigură că, la o revedere a filmului, interpretările ar fi altele şi altele, fiind exact genul acela de spectacol în care, de fiecare dată, vezi altceva, observi ceva nou şi înţelegi mai mult.

Mi-ar fi greu să identific momentele de dans descriindu-le, aşa încât am să mă folosesc de imagini pentru a vă împărtăşi care mi-au plăcut cel mai mult.

M-a impresionat în mod deosebit:

dar şi scenele din Cafe Muller:

De-asemenea, dansul pe marginea prăpastiei

şi acesta:

Finalul este, fără discuţie, grandios!

Nu mă mai satur de imagini, am revăzut trailerul de câteva ori, iar coloana sonoră o să devină o obsesie! Este un film de văzut şi de revăzut!