Când am scris despre cum percep “a asculta o carte”, am omis faptul că impactul unei cărţi ascultate este mai puternic, impresia creată este mai intensă.

Cu siguranţă şi varianta tipărită a cărţii Metamorfoza de Kafka m-ar fi impresionat, dar, ascultând-o, a existat o şi mai puternică senzaţie de participare la drama lui Gregor Samsa, care se trezeşte într-o dimineaţă transformat într-un gândac.

Surprinzător, este foarte calm, convins că e doar o stare temporară, ca o banală răceală şi este preocupat de a transmite celor din jur că nici nu se gândeşte să abdice de la responsabilităţile lui cotidiene. Puţin câte puţin, este evident că transformarea este definitivă, iar familia va face tot posibilul să se asigure că izolarea lui Gregor este completă şi nu perturbă cu nimic viaţa celor din jur, care aleg fie să se “sacrifice” motivaţi de vanitatea unui altruism vădit şi a unui control, în acelaşi timp,  oferindu-i hrană şi îngrijind spaţiul în care acesta este izolat, sora, fie să-l ignore, mama, fie să refuze a accepta că gândacul hidos este Gregor, tatăl.

Kafka atinge prin această carte mai multe teme cât se poate de actuale şi de dureroase.

Asistăm la izolarea celui diferit, a celui care se recunoaşte ca fiind diferit şi doreşte această însingurare, atunci când nu mai face parte din categoria celor care se integrează uşor în viaţa celor din jur şi în societate. Tânjeşte după comunicare, după afecţiune, dar, în acelaşi timp, este tentat să accepte detaşarea de ceilalţi, de trecut şi de ceea ce însemna participarea interioară la construirea afecţiunii, grăitoare în acest sens fiind partea în care Gregor îşi doreşte modificarea completă a camerei în care a copilărit, în care a adunat o mulţime de amintiri, pentru a o face mai comodă deplasării sale de gândac, şi doar conştientizarea prăpastiei, care s-ar crea între vechiul Gregor şi cel care este acum, îl determină să aleagă menţinerea mediului cunoscut, încărcat de energia emoţiilor trecute.

Atitudinea familiei lui Gregor, de la imposibilitatea de a accepta că gândacul este copilul lor, la ignorarea lui şi până la renegarea totală, este elocventă pentru lipsa de interes faţă de cei diferiţi, lipsa de empatie cu cei care aflaţi în suferinţă, de care, chiar dacă până recent eram apropiaţi, ne descotorisim fără regrete şi vinovăţii. Este interesant cum neacceptarea posibilităţii ca gândacul să fie Gregor reprezintă pentru cei din jur o justificare a comportamentului, o scuză care să-i scutească de vină.

Cele de mai sus mi s-au părut “coordonatele” principale ale cărţii şi cele care îţi lasă un gust amar şi sufletul greu după terminarea ei, pentru că nu le putem nega realitatea, atât în plan social, cât şi în plan personal.

Dincolo de ele, am regăsit şi ideea care, deşi nu le justifică, este cumva cauza generatoare, idee importantă, de-altfel, în viaţa de zi cu zi. Din momentul metamorfozei, Gregor este complet lipsit de orice formă de comunicare cu cei din jur şi lipsa totală a comunicării este cea care creează ruperea totală a legăturilor până la excluderea lui din familie, pentru că, până la urmă, empatia depinde în mare măsură de comunicare, ca şi de capacitatea de a înţelege. O eventuală metamorfoză a lui în orice altă vietate care ar fi putut dezvolta un sistem de comunicare, chiar dacă diferit de al oamenilor, poate ar fi avut consecinţe diferite, dar Kafka a ales o vietate cu care noi nu percepem nici o formă de comunicare, un gândac.

Cartea este scrisă foarte fain, simplu şi cu multă naturaleţe. Nici un moment, nu te poţi îndoi de realitatea celor povestite, de veridicitatea întâmplării lui Gregor şi ai impresia că se poate întâmpla oricui, oricând…ceea ce nu este foarte departe de adevăr, dacă ne gândim la mesajul transmis.

Sursă foto