Peştera

pesteraNu pot să încep decât prin a spune că Jose Saramago este cu adevărat genial…aceasta a fost impresia pe care am avut-o încă de la prima carte citită de el şi, cu toate că uneori i-am mai găsit câte ceva de reproşat, rămân la aceeaşi părere, pentru că nu încetează să mă surprindă prin teme, prin abordare, ca să nu mai vorbesc de stil…

“Să ne lăsăm de nostalgii care nu fac decât rău şi ne ţin pe loc, spuse Cipriano Algor cu o neobişnuită vehemenţă, progresul merge înainte, de nestăvilit, trebuie să ne hotărâm să-l urmăm, vai de cei care, de teama posibilelor nelinişti viitoare, rămân aşezaţi pe marginea drumului, plângînd un trecut care nici măcar n-a fost mai bun decât prezentul. Rotundă, perfectă şi desăvârşită, fraza i-a convins pe tinerii ezitanţi.”

Ca un avocat al diavolului, Jose Saramago pune faţă în faţă, de-a lungul cărţii, mai multe idei antagonice, susţine progresul cu argumente imbatabile şi cu formulări aproape imposibil de contrazis, dar transmite şi nostalgia trecutului, creionează lumi izolate care nu ar putea exista simultan în acelaşi spaţiu, dar care există fiecare, perfect justificat şi cât se poate de realist.

Cipriano Algor, un olar trecut de şaizeci de ani, se vede nevoit să înfrunte sau, mai bine zis, să se conformeze progresului datorită căruia comunitatea pentru care a muncit o viaţă nu mai are nevoie de produsele sale, pentru că nimeni nu mai doreşte vase din lut, acum cele de plastic fiind căutate, atât pentru preţul lor foarte mic, cât şi pentru fiabilitate. Olarul nu se dă bătut, încearcă o reorientare spre produse din lut care ar putea să atragă publicul şi cere Centrului o şansă pentru noile creaţii din lut.

Ce este acest Centru? O construcţie enormă, reunind spaţii de locuit, magazine, locuri de agrement, unde  locuitorii sunt fericiţi dacă au ferestre cu vedere spre exterior, pentru că, deşi nu văd decât terenuri virane, nu sunt nevoiţi să asiste constant la zumzetul Centrului, unde aceste ferestre sunt ţinute permanent închise din cauza aerului condiţionat…unde oamenii sunt permanent monitorizaţi mai mult sau mai puţin discret, de unde nu este nevoie să ieşi pentru a vedea natura, pentru a simţi razele soarelui sau ploaia, pentru că există camere ce imită perfect orice fenomene ale naturii…Centru este, de fapt, o reprezentare a unei lumi cu care reuşim, din ce în ce mai mult, să identificăm chiar lumea în care trăim.

Centru este totodată distribuitorul olăriei şi de deciziile luate aici depinde activitatea de olar lui Cipriano Algor. Mai mult decât a-şi vedea inutilă munca, acesta din urmă se vede constrâns să înfrunte şi să se obişnuiscă şi cu ideea de a se muta definitiv în Centru, dacă ginerele său, angajat în cadrul organizaţiei imense, va fi numit gardian rezident. Încercarea lui Cipriano şi a fiicei sale, Marta, de a se adapta noilor rânduieli, confruntarea lumii lor cu lumea nouă, gata să-i înghită, este creionată atât prin exprimarea directă a ideilor, gândurilor acestora, a situaţiilor în care se vor regăsi, cât şi prin foarte multe detalii simbolice. Deşi pare destul de static şi acţiunea romanului creează uneori impresia că pasul pe loc, fiecare întâmplare, chiar şi cele aparent neimportante şi fiecare pagină sunt încărcate de semnificaţii.

Saramago atrage atenţia asupra pericolului unui univers virtual pe care omenirea, în numele progresului, tinde din ce în ce mai mult să-l creeze şi, departe de a inocula ideea contemplării pasive a trecutului, transmite o senzaţie mobilizatoare, susţinînd necesitatea evoluţiei, a cunoaşterii. Mitul Peşterii lui Platon, de la care autorul porneşte, vorbeşte despre necesitatea şi beneficiile cunoaşterii, ale luminării omului, pentru care Saramago militează în mod evident, dar graniţa pe care o trasează este aceea între autentic şi contrafăcut, între valoare şi nonvaloare, între profund şi superficial. Cunoaşterea capătă valoare prin atingerea adevărului, a realităţii şi a autenticului, nu prin a crea şi a face cât mai accesibile surogatele. Însăşi alegerea între lut şi plastic reprezintă un simbol al alegerii între real şi fals, iar romanul abundă în astfel de simboluri.

Ar fi multe de scris despre o astfel de carte…am regăsit viziunea autorului despre multe teme care m-au preocupat de-a lungul timpului, am descoperit o mulţime de idei noi la care, în mod cert, voi medita…iar scriitura lui Saramago, pentru care îl declar, din nou, unul dintre scriitorii mei preferaţi, m-a făcut să zăbovesc pe foarte multe pasaje din carte, din care, însă, voi încerca să aleg numai câteva:

m-am gândit că nu e mare deosebire între lucruri şi oameni, au viaţa lor, durează un timp, iar apoi se sfârşesc, ca totul pe lume, Totuşi, dacă un urcior mai poate fi înlocuit de altul, şi ne gândim la asta doar când aruncăm cioburile celui nou şi-l umplem cu apă pe cel nou, nu acelaşi lucru se întâmplă cu oamenii, la naşterea fiecăruia parcă s-ar fi spart mulajul din care a ieşit, aşa că oamenii nu se repetă.

Autoritare, paralizante, circulare, uneori eliptice, frazele de efect, numite în glumă pepiţe de aur, sunt un flagel malign, dintre cele mai primejdioase care au pustiit lumea. Le spunem celor cu mintea confuză, Cunoaşte-te pe tine însuţi, ca şi cum cunoaşterea de sine n-ar fi a cincea şi cea mai dificilă operaţie din aritmeticile umane, le spunem celor abulici, Dacă vrei, poţi, de parcă realităţile bestiale ale lumii nu s-ar amuza în fiecare zi inversînd poziţia relativă a verbelor, le spunem nehotărâţilor, Începe cu începutul, ca şi cum începutul ar fi capătul vizibil al unui fir răsucit de care ar fi de ajuns să tragem şi să tot tragem până ajungem la capătul celălalt, de parcă între unul şi altul am fi avut în mâini o aţă dreaptă şi continuă […] Simplă greşeală de naivi începători, începutul nu a fost niciodată clar şi precis, începutul e un proces foarte lent, zăbavnic, care cere timp şi răbdare pentru a înţelege care e direcţia bună, pentru a pipăi drumul ca un orb, începutul e doar un început, nu contează.

…timpul e un maestru de ceremonii care ne aduce mereu acolo unde se cuvine să fim, avansăm, ne oprim şi dăm înapoi la ordinele lui, greşeala noastră e că ne închipuim că putem să-l tragem pe sfoară.

Fac tot ce pot, înţeleg că sunt lucruri care-mi scapă din mâini, altele care ameninţă să-mi scape, problema mea este să disting între cele pentru care mai merită luptat şi cele care trebuie lăsate să se ducă fără părere de rău, Sau cu părere de rău, Cea mai mare părere de rău nu este cea pe care o simţi pe moment, e cea pe care o vei simţi mai târziu când nu se mai poate face nimic, Se spune că timpul vindecă totul, Nu trăim de ajuns ca să avem dovada.

…hazardul are combinaţii şi asocieri nesfârşite, dar nu infinite, şi va merita întotdeauna mai mult să te urci într-un smochin ca să încerci să culegi smochina decât să te întinzi la umbra lui şi să aştepţi să-ţi cadă în gură.

Extraordinară viziunea lui Saramago despre lectură:

Fiecare citeşte în felul lui, îşi inventează o manieră proprie, unii îşi petrec toată viaţa citind fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămân lipiţi de pagină, nu pricep că vorbele sunt numai pietre puse pentru a traversa curentul unui râu, sunt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt ţărm, celălalt ţărm contează, […] Doar dacă nu cumva, aceste râuri n-au două ţărmuri, ci mai multe, fiecare om care citeşte este propriul lui ţărm şi e numai al lui ţărmul pe care trebuie să ajungă.

Imaginea este dintr-un scurtmetraj despre mitul peşterii:

 

9 comments

  • Saturnianul

    Mno, problemele pe care le pune sunt intr-adevar faine. Dar stilul literar in care le scrie le face insuportabile pentru mine Grin

  • Rontziki

    @Saturnianul: mda, cunoaştem experienţa ta nu tocmai plăcută cu stilul lui Saramago…pe mine însuşi stilul, fraza lui mă atrag foarte mult, îmi creează senzaţia unei comunicări mai libere şi reprezintă parcă premisa unei abordări lipsite de şabloane în alb şi negru, lăsând loc la multe alte nuanţe…
    Uof, ce rău îmi pare că nu-ţi place şi stilul că sunt absolut convinsă că şi temele şi modul de abordare te-ar cuceri Smile

  • Saturnianul

    Da, şi mie îmi pare rău sincer. Fiindcă "Intermitenţele morţii" avea un subiect al naibii de interesant şi super abordat. Dar mi-a fost imposibil să rezist pînă la capăt.

    Sunt genul care trebuie să mă ţii în priză nu doar prin subiectul abordat, ci şi prin felul în care îl expui, îl pui în pagină. Trebuie să-mi serveşti sincope, intermitenţe (sic!), să-mi laşi senzaţia că-mi dai pauze, că nu mă tragi de mînecă să-ţi urmăresc povestea, altfel m-ai pierdut.

    SK spunea că "paragraful, nu fraza, este unitatea de bază a scrisului – locul în care începe coerenţa şi unde cuvintele au şansa să devină mai mult decît simple cuvinte".

    Iar prin stilul de a le înşirui, exact impresia asta mi-a lăsat-o Saramago: că pentru el cuvintele nu sunt decît nişte simple cuvinte iar felul cum le ordonezi n-are nici o importanţa.

    Ooops! Voia să fie un punct de vedere şi a ieşit o mică critică Grin Dar măcar am argumentat (inclusiv mie) de ce nu înghit stilul lui Saramago. Începeam să mă suspectez că e doar o fiţă, dar îmi dau seama că nu Smile

  • coryamor

    sunt si eu admiratoarea stilului, cu care m-am obisnuit imediat dupa ce am inceput sa il citesc. si recunosc ca, daca ti se pare indigesta maniera de a scrie a unui autor, e pacat de continut, pentru ca nu va ajunge la tine asa cum trebuie.

  • Rontziki

    @Saturnianul: Am înţeles punctul tău de vedere şi, probabil, dacă înainte de a citi şi de a-mi plăcea foarte mult Saramago, mi-ar fi zis cineva chestiile astea, i-aş fi dat dreptate complet şi aş fi gândit că nu aş putea citi un astfel de stil…
    Culmea este însă că Saramago mă atrage inclusiv prin acest stil Smile

  • Rontziki

    @coryamor: mă gândeam eu că-ţi place Winkşi, cum ziceam şi prin comentariile anterioare, nu doar că m-am obişnuit, dar şi stilul îmi apropie cumva cărţile lui Saramago Smile

  • dragoş c

    pestera a fost prima carte pe care am lasat-o si dupa un timp am reluat-o, cred ca face parte din cartile scrise de pomana, continuate cu eseu despre luciditate, omul duplicat si nu stiu cum e cu memoriile, dar saracu e batran, intelegem.
    si nu ne ramane decat sa reluam ricardo reis, memorialul, evanghelia, toate numele.

  • Rontziki

    @dragoş c.butuzea: mie mi-a plăcut şi s-a întâmplat să o citesc pe fondul unor idei despre valori în societatea de azi care mă bântuiau şi încă mă mai bântuie Smile

    Da, Toate numele este altceva, la fel şi Memorialul mănăstirii…
    Evanghelia urmează la rând, ca şi Omul duplicat, despre care însă am mai citit păreri dezamăgite. Sunt curioasă cum o fi Cain, dar cred că mai durează până apare la noi…

  • Pingback: La plimbare prin blogosferă (32) | Rontziki

Leave a Reply to coryamor Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.