Prima mea întâlnire cu Salman Rushdie a fost mai plăcută şi mai interesantă decât mă aşteptam…nu mă întrebaţi de ce mă aşteptam să fie altfel, pentru că n-aş putea spune mai mult decât că, în general, am o oareşce tendinţă de a respinge sau de a nu avea foarte mare încredere în literatura foarte promovată şi mediatizată.

Pe de altă parte, nu voi spune că este o carte care mi-a răsturnat lumea, care mi-a produs vreo revelaţie, pentru că, în viziunea mea, este o lectură plăcută, liniară şi cam atât.

Un basm modern, care se desfăşoară în mai multe timpuri şi în mai multe lumi, de la India mogulilor până la Florenţa şi, mai ales, în lumea imaginaţiei, în lumea fanteziei intangibile care devine aproape reală, dă viaţă câtorva poveşti foarte frumoase, fiind o reală plăcere să te laşi purtat şi vrăjit de ele. Pentru că, deşi poveştile curg unele din altele şi se întrepătrund foarte bine, nu am receptat romanul chiar ca pe un întreg, îl văd cumva compus din ce mi-a plăcut în mod deosebit şi restul.

M-a impresionat şi recomand cartea pentru:

– viziunile împăratului mogul Akbar. Prin acest personaj, care, într-o eră şi într-o lume în care dominaţia era asigurată prin forţă şi, mai ales, prin impunerea credinţelor religioase, a creat o cameră de dezbateri unde nu erau interzise sau condamnate nici un fel de păreri, Rushdie ne pune în faţă câteva idei care au suscitat dintotdeauna interesul omenirii, aceea a inexistenţei unei religii autentice, a religiilor ca şi creaţii umane, a unei utopice religii a omului.

Poate nu exista nici o religie autentică. Da, îşi dăduse voie să gândească aşa ceva. Voia să poate spune cuiva despre bănuiala pe care o avea că oamenii îşi creaseră zeii şi nu invers. Voia să poată spune că omul era în centrul tuturor lucrurilor, nu Dumnezeu. Omul era în mijloc şi jos şi sus, omul era în faţă şi în spate şi pe margine, omul era şi înger, şi demon, şi miracol, şi păcat, omul şi numai omul, aşa că de-acum înainte să nu se mai construiască decât temple închinate umanităţii. Aceasta era ambiţia sa cea mai tainică: să pună bazele religiei omului. […] Voia să dea la o parte toată această discuţie, să şteargă secolele de moştenire şi gândire şi să-i permită omului să stea despuiat ca un prunc pe tronul raiului. Dacă omul la creat pe zeu, atunci tot omul putea să-l şi de-creeze. Sau era posibil ca creaţia să scape de sub puterea creatorului? Era posibil ca un zeu, odată creat, să nu mai poată fi distrus? Dobîndeau astfel de ficţiuni autonomie a voinţei care le făcea nemuritoare?

– iubirea puternică, absolută şi devoratoare de care sunt capabile personajele romanului., iubirea care sfidează realitatea, timpul şi spaţiul, care doar le foloseşte, se hrăneşte din ele doar pentru a a se dezvolta. Întâlnim, de fapt, în roman, iubirea ca şi instrument, dar şi iubirea ca şi scop, iar aceasta din urmă, care se trăieşte la limita fanteziei, a magiei, care pune stăpânire pe personaje, le schimbă destinele şi le transformă, care are puterea de a aduce imaginaţia în realitate, este redată magistral.

– puterea visului, în general, graniţa labilă dintre realitate şi irealitate, viaţa de dincolo de palpabil şi de concret. Sunt încă impresionată şi încă sub imperiul imaginilor create de Rushdie în acest sens, de la iubirea împăratului pentru soţia sa imaginară, iubire indiscutabil mai puternică decât cea pe care o nutreşte pentru soţiile reale, la iubirea pictorului Dashwanth care se îndăgosteşte de prinţesa a cărei viaţa, demult trecută, o pictează, şi până la iubirea împăratului pentru Qara-Koz, prinţesa Ochi Negri, pe care o aduce în realitate nu din imaginaţie, ci din trecut.

Dashwanth, marele pictor, eliberat în unica lume în care credea acum, lumea prinţesei ascunse, căreia el îi dăduse fiinţă şi care, la rândul ei, îl desfiinţase. Înfăptuise un lucru imposibil, care era exact opusul celui reuşit de împărat când îşi plăsmuise regina imaginară. În loc să dea viaţă unei femei imaginare, Dashwanth s-a transformat pe sine într-o făptură imaginară, mânat, la fel ca şi împăratul de forţa de nestăvilit a iubirii. Akbar a înţeles că, dacă graniţa dintre lumi putea fi traversată într-o direcţie, atunci putea fi traversată şi în cealalată. Un visător putea să se transforme în visul său.

– atmosfera de basm, atmosferă care ne este făcută foarte accesibilă, pe care nu o receptăm doar ca poveste, ca fantezie, datorită limbajului şi conceptelor moderne care se regăsesc cam peste tot în roman. M-a surprins chiar să regăsesc idei feministe, ca să zic aşa, într-o poveste care se petrece la limita secolelor XV şi XVI.

Dar apoi se întorsese Gulbadan, care era acum Guşbadan Hagia, şi avusese loc o schimbare în echilibrul de putere. Din care pricină era cu atât mai iritant că bătrâna prinţesă nu mai vorbea decât foarte puţin despre Dumnezeu şi mai mult despre femei, despre puterile lor neexploatate, despre capacitatea lor de a face orice doresc şi despre cum nu ar trebui să mai accepte limitările pe care bărbaţii le-au impus asupra lor, ci să-şi aranjeze vieţile aşa cum cred de cuviinţă. Dacă puteau merge în hagialâc, puteau şi să escaladeze munţi şi să publice poezie şi să conducă lumea singure.

Ar fi poate mai multe de zis, de apreciat la Seducătoarea din Florenţa, dar cam asta este ce mi-a plăcut mie. Am scris şi am citat, poate, mai mult decât despre şi din alte cărţi, dar asta nu-mi schimbă părerea…romanul cuprinde câteva aspecte care m-au atins, însă per ansamblu, mi-a părut o doar carte plăcută, facilă, cumva lipsită de substanţă, iar stilul de povestitor al lui Rushdie, deşi m-a prins, nu m-a impresionat.