De ce mă întrebi ce e dragostea?
“De ce mă întrebi ce e dragostea?
Cum pot să-ţi explic sentimentul acela, care în fiecare clipă ia o nouă înfăţişare?”
(poetul indian Vidyapati)
Şi-uite-aşa, ca să nu stau eu liniştită, mă mai apucă din când în când câte-o pornire să fac filosofia chibritului. De data asta a intrat în colimatorul despicatului de fir în nu se ştie câte, dragostea…mai exact amorul, ca să fie clar despre ce vorbim 
Cunoaştem cu toţii că există afecţiune faţă de cineva de sex opus, fără să vorbim de dragoste. La fel de bine se ştie că există chimie, atracţie fizică între două persoane fără să fie neapărat implicate nici sentimente de afecţiune, darămite dragoste. Sentimentele sunt, oricum, supuse transformărilor, indiferent la ce gamă ne referim, generând confuzii de care, de cele mai multe ori, nici nu vrem să fim conştienţi, iar, dacă vorbim de dragoste, e cu atât mai complicat cu cât afecţiunea combinată cu atracţia fizică şi, mai apoi, cu obişnuinţa, poate trece foarte uşor drept dragoste.
Şi totuşi, ce face ca dragostea să fie altceva decât sentimente de afecţiune, respect, apreciere, admiraţie şi atracţie fizică? Cred că e vorba de ceva dincolo de a aprecia persoana iubită, de a o admira, de a o respecta, de a te simţi bine în preajma ei şi de a simţi că-ţi clocoteşte sângele în vene, stări pe care le poţi avea şi fără a fi cu adevărat îndrăgostit. Să ne înţelegem, nu descopăr acum misterul iubirii, mai ales că-mi place să-l văd ca pe un mister nedivulgat nici măcar de diferitele cercetări ştiinţifice referitoare la substanţele secretate de creier când suntem îndrăgostiţi. Încerc şi eu să “localizez” senzaţiile, să identific stările care pot însemna, fără echivoc, că iubim cu adevărat.
Acum foarte mulţi ani, o întrebam pe mama “dar cum e când te îndrăgosteşti? de unde ştii că asta se întâmplă cu adevărat?” şi ea mi-a spus: “o să ştii…nu ţi se întâmplă de foarte multe ori să simţi că-ţi fuge pământul de sub picioare şi nu vei putea confunda starea, pentru că a fi îndrăgostit nu e neapărat un sentiment, e o stare. Nu poţi învinovăţi pe cineva că are această stare, aşa cum nici nu e nimeni vinovat că nu o are.” Şi da, a avut perfectă dreptate: dragostea e o stare pe care nu o poţi confunda. Îţi poţi dori să o simţi sau, din contră, să nu, dar nu reuşeşti să te minţi mult că ai această stare când n-o ai şi nici invers.
Oare cu ce se îmbogăţeşte amestecul de sentimente pomenite mai sus ca să zicem că suntem îndrăgostiţi? Cu o senzaţie pe care, zic eu, nu o poţi avea decât dacă starea care te bântuie e dragostea, şi anume: convingerea că nu poţi fără acea persoană care ţi-a cutremurat pământul sub picioare. Nu, nu e de-ajuns să-ţi fie bine cu cineva. Eşti îndrăgostit doar atunci când nu-ţi este bine fără acel cineva!
Chiar dacă timpul şi instinctul nostru de autoconservare ne dovedesc că, deşi credeam că nu se poate fără, până la urmă am putut, totuşi, atunci când iubeşti, senzaţia că nu poţi respira în absenţa persoanei şi impresia ca viaţa fără cea/ cel de care eşti îndrăgostit e goală, fără culoare sunt foarte puternice şi creează o aură de unicitate, convingerea chiar că nimeni altcineva n-ar putea înlocui vreodată persoana iubită.
Sună ciudat, exagerat, prea idealist, dar, chiar dacă intenţionat m-am referit la “impresie, senzaţie”, acestea sunt din manifestările esenţiale ale dragostei, ale aceleia autentice, dincolo de celelalte sentimente, care pot exista foarte bine şi separat de ea, fără să aiba însă acelaşi impact şi putându-se foarte bine exprima în: prietenie, ataşament, respect, atracţie fizică, admiraţie etc. Sunt oameni care aleg să considere dragoste simpla cumulare a acestor sentimente chiar dacă ingredientul care face diferenţa, starea de a fi îndrăgostit, lipseşte.
Eu sunt de părere că, în absenţa acestui ingredient, chiar dacă, se ştie, este unul trecător, construcţia este lipsită de o bază trainică, de o temelie care să o justifice şi această lipsă îşi arată mai devreme sau mai târziu colţii. Despre celelalte ingrediente ale unei relaţii, deloc de neglijat, mi-am mai dat cu părerea aici.
Şi mai urmează nişte episoade de reflecţii de-astea din puţul gândirii, dar mai ales, al sufletului…
Acum, că s-a stabilit că am aberat destul , nu mă pot abţine să nu marchez un moment extrem de preţios pentru mine: am găsit o melodie pe care o caut de vreo 3 ani!!! Am ascultat-o prima dată la Radio Romantic, l-am recunoscut pe Joe Dolan instant, inconfundabil pentru mine, de-altfel, şi am întrebat pe forum numele melodiei…răspunsul a venit foarte prompt, dar melodia s-a lăsat căutată, prin toate mijloacele, atâta amar de vreme…
Dar, Doamne, şi ce senzaţie am avut când am găsit-o!!! Numai starea aia de a fi îndrăgostită o poate depăşi 
Joe Dolan – When Your Lover Leaves You
Ah suflet romantic ce esti! De la cine altcineva putea sa vina aceasta intrebare!? Poate de la mine! HIHIHI
"Dragostea este sentimentul neordonat" spunea filozoful german David Precht!
Am uitat sa precizez cat de mult imi place melodia! Nu o stiam…super!
"Şi totuşi, ce face ca dragostea să fie altceva decât sentimente de afecţiune, respect, apreciere, admiraţie şi, eventual, atracţie fizică ?"
Un singur aspect face ca dragostea sa fie altceva decat o simpla insiruire de sentimente. Incearca sa le aduni pe toate, sa le bagi intr-un mixer si apoi sa le torni in cupa goala a sufletului. Restul e … poveste.
@Black Leviathan: incomodă viziunea asta romantică
, probabil de-asta nici nu e împărtăşită la scară largă…să gândeşti şi să simţi aşa înseamnă să accepţi că nu poţi pune eticheta de "dragoste" pe orice, că nu se întâmplă când vrem noi şi mai ales de câte ori am vrea, în concluzie, că viaţa nu e roz…iar asta nu se pupă propaganda asiduă de căutare a fericirii din era noastră 
Dar despre asta într-un episod viitor
Mă bucur că-ţi place! Eu deja am făcut obsesie pentru ea
@pheideas: exact ce consideri tu "restul" e, de fapt, esenţa! Adună toate alea şi pune-le în mixer şi o să ai un surogat de dragoste, ceva care se poate face fărâme la prima suflare mai zdravănă de vânt…Sau, dacă nu se face fărâme, este pentru că se bazează pe un calcul cât se poate de pragmatic, derivat din frica de singurătate, obişnuinţă, neasumarea propriei persoane, comoditate de diverse forme etc.
Dacă sufletul e o cupă goală, nu cred că se lipeşte cu adevărat ceva
Iubirea adevărată caută suflete pline
Intelesesi, ca de obicei, exact pe dos, dar iti apreciez stradania de a ma contrazice.
Ce-are vantul cu mixerul si cu calcului pragmatic, numai tu stii, ca io habar nu am.
Daca ziceam ca e cupa plina, precis ziceai ca e nevoie de cupe goale. Io vorbeam de potriveli, emotii si sentimente. De atractii, de … unde e gol, trebuie umplut cu ceva. Ca iubirea trebuie starnita de toate cele enumerate de tine, nicidecum de "vomitat" mixerul cu sentimente. 
Ea cauta loc sa se aseze in suflete goale, dar nu de desertaciune, ci de nevoie, sete, dorinta … Sufletul e un tipar in care se potrivesc multe, stiute si nestiute. In fine, sunt multe de spus.
@pheideas: comunicare defectuoasă de ambele părţi
Când tu ai scris că aduni acele sentimente şi senzaţii la un loc, practic ai contrazis tot ce am scris eu în postare, unde subliniam tocmai că nu cumularea lor dă dragostea…nu e suficient să le aduni toate astea, pentru că dragostea mai conţine un alt ingredient dincolo de astea…stropul de nebunie care te face să simţi că nu poţi respira fără acea persoană, care nu vine nici din ataşament, nici din atracţie, e pur şi simplu altceva…În fine, nu reiau postarea
Pai asta ziceam si io, nu faci lista … Numa' ca te-ai grabit si n-ai avut rabdare sa patrunzi metafora, pe care ti-am explicat-o dealtfel. Yap, missunderstanding over the head !
Ai un fix cu pragmatismul. Ti-a ramas probabil dintr-un hrisov de-al meu si nici cu pickhummerul nu-l mai scoti.
)
Omul cauta toata viata sa fie rational,sa fie cu picioarele pe pamant;dar nu zice nu cand realitatea isi schimba polii,cand zborul e singurul mijloc de locomotie si cand singura mancare e privirea iubirii….
@Rodica: mai apucăm oare să zicem nu?!
şi parcă, dacă zicem, mare diferenţă ar fi 
@pheideas: nu cu pragmatismul tău am vreun fix, ci cu pragmatismul în general
bine, dincolo de nişte limite necesare 
De al tău nu mai zic nimic, că iar ne lansăm în contraziceri fără să definim termenii
O zi fără fluturi în stomac şi bătăi repezi de inimă la vederea celui drag este o zi tristă – este ziua în care ar trebui să ne întrebăm dacă mai iubim cu adevărat…
@iguana: ar fi tare bine să fie aşa
dacă nu în fiecare zi, măcar din când în când, să resimţim de-a lungul timpului aceiaşi fiori ca la început 
Frumoase ganduri care vin cu siguranta din simtire
. As spune ca acel ceva e o dorinta imensa de a darui, de a te darui in totalitate. Iar sufletele noastre pot fi intr-un moment pline, incat sa se reverse, dar au nevoie si sa primeasca dragoste.
@fly2sky: aşa este, avem nevoie atât să dăruim, cât şi să primim…doar una din ele nu ne poate face fericiţi şi nu o putem accepta pentru mult timp…
Pe de altă parte, nici doar dorinţa de a dărui nu este suficientă pentru a te simţi îndrăgostit…din păcate, uneori…
Dragostea e sentimentul prin care simţi că nu mai simţi nimic altceva decît dragoste.
A, e bună asta pentru o cugetare de ora 2 noaptea?
@Saturnianul: eh, nu'ş ce să zic, că nu sunt chiar de acord…dragostea nu exclude alte sentimente…cred că nici raportat la persoana iubită nu se poate spune că simţi doar dragoste…
Pingback: Buzunar micuţ la costumul vieţii?! | Evantaiul Memoriei