Ufff, chiar că epuizez toate titlurile de postări cu filme…parcă filme de iarnă nu am avut, deci m-am scos şi de data asta…mai ales că…iar e iarnă (

Avatar (2009)

Atâtea am auzit despre acest film şi înainte să-l văd şi după ce l-am văzut, că de-abia reuşesc să adun impresiile mele pentru a le scrie. Să încep prin a spune că am fost absolut fascinată de tehnologia 3D şi mi-aş dori să văd numai filme 3D De când mă ştiu, nu cred că s-a întâmplat ca vreo minune tehnologică să mă încânte atât de mult, deşi am descoperit şi eu computerul şi telefonul mobil relativ târziu şi n-am putea spune că nu ne-au schimbat viaţa…Dar le-am descoperit, le-am inclus în viaţa mea, ca şi pe alte beneficii ale evoluţiei tehnico-ştiinţifice, şi atât, nu m-au bucurat în mod deosebit…cred că un moment de maximă încântare a fost  totuşi acela în care am avut primul telefon în care am putut pune mp3-uri

Acestea fiind zise, să-mi amintesc totuşi că scriam despre Avatar Pe lângă fascinaţia 3D, am trăit şi fascinaţia în faţa lumii create de James Cameron. Nu înţeleg formele pe care această fascinaţie le-a luat în spectatorii depresivi şi, în nici un caz, nu înţeleg cum un astfel de film poate îndemna la sinucidere…mie mi-a plăcut enorm şi conceptul acelei lumi, şi imaginile, şi realizarea, şi nu am resimţit decât o stare bună ieşind de la film.

Referitor la subiect, am fost chiar impresionată de temă, recunosc chiar că nu mă aşteptam să fie una atât de importantă şi de nobilă, ca să zic aşa…prezentată, evident, într-o manieră comercială, dar să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi să admitem că, în această formă, a avut şi are cele mai mari şanse să “prindă”.

Prima parte a filmului, am fost captivată complet, am gândit chiar “da, dom’le, ar merita un Oscar”…A doua parte a filmului, cam de când începe să devină iminentă războirea, m-a cam plictisit…Iar la final, am fost puţin dezamăgită…poate obişnuită cu o lume prea concretă, totuşi, aşteptam ceva dedesubturi ştiinţifice, oareşce explicaţii pentru lumea aceea minunată, pentru energia care lumina extraordinar de frumos totul, dar substratul explicării “minunilor” lumii paradisiace prin comuniunea populaţiei cu toate elementele, să zicem că salvează lipsa concretului. Dar finalul în sine, deşi nu aş putea spune exact de ce, nu m-a atins. Nu cred că un alt final mi-ar fi plăcut mai mult, dar nici clasicul happy-end, cu eroul care salvează lumea nu m-a impresionat.

Mi-a plăcut foarte mult şi mi-am regăsit impresiile şi în postarea lui Coryamor despre Avatar.

It’s complicated (2009)

N-am mai văzut de ceva timp o comedie romantică (la categoria asta cred că se înscrie) atât de faină. Şi chiar nu e vorba de cât de mult îmi place mie Meryl Streep…Nu-mi amintesc acum să fi văzut vreun film care să atace aceeaşi temă, aceea a regăsirii foştilor soţi după mulţi ani de la divorţ, dar am mai văzut teme similare, cum ar fi reîntoarcerea celui care a părăsit după ce celălalt se presupune că a trecut peste momentul despărţirii sau chiar a trecut.

Şi despre filmul ăsta am auzit păreri diferite, însă ce mi-a atras atenţia a fost că mai multe persoane (dacă stau acum bine să mă gândesc, în special bărbaţi) au găsit finalul filmului foarte “aiurea”. Mie una mi s-a părut foarte realist finalul, chiar începusem să fiu dezamăgită când credeam că se termină altfel. Nu spun asta pentru că sunt femeie, lucrurile puteau să stea exact invers şi la fel aş fi gândit. Ce m-a nemulţumit şi pe mine puţin la final, de fapt nu doar la final, a fost alegerea lui Steve Martin pe post de contracandidat…mda, cred că nu a fost întâmplătoare şi că distribuţia era de natură să ne facă să-l îndrăgim pe Alec Baldwin, dar parcă tot preferam un altul în locul lui Steve Martin.

Oricum, toţi trei au jucat magistral…Scenele preferate rămân cele în care personajul lui Meryl Streep fumează un joint

Up in the air (2009)

Tema nu e nouă, doar că este prezentată într-un alt context decât până acum…înţeleg că este considerat ca un film şi despre criza economică şi consecinţele ei, dar mie mi s-a părut atât de puţin dezvoltat acest aspect, încât nu l-aş considera aşa…ci doar aceeaşi Mărie cu altă pălărie…dacă, în alte pelicule, oamenii renunţau la viaţa personală în favoarea unor joburi plătite extraordinar de bine, în Up in the air, personajul lui George Clooney o face tot pentru un job bine plătit, numai că, de data asta, jobul are legătură cu criza.

Am avut o revelaţie în actriţa Vera Farmiga…nu-mi amintesc s-o fi văzut până acum, dar intenţionez să mai văd câteva filme în care joacă, pe care, deşi am intenţionat să le văd, le-am scăpat (The Departed şi The Manchurian Candidate). Rolul nu era unul de natură să mă impresioneze, dar ea a jucat excepţional şi, ce să mai, m-a fermecat.

George Clooney este cât se poate de potrivit şi, ca şi în alte dăţi, rolul îi vine ca o mănuşă.

Copila agitată jucată de Anna Kendrick m-a cam enervat, dar asta era şi ideea, ceea ce înseamnă că a jucat bine şi că nu ea, ca şi actriţă, ci rolul a fost unul cam prea exagerat.

Cât despre nominalizări, să fim serioşi, nu e film de Oscar, iar George Clooney nu face vreo mare schemă sau vreun rol mult diferit de cele de până acum, aşa că, dintre toate nominalizările, singura îndreptăţită este cea pentru cea mai bună actriţă în rol secundar (Vera Farmiga), chiar dacă joacă contra lu’ Penelope Cruz.

The Imaginarium of Dr. Parnassus (2009)

L-am văzut acum aproape o lună, întrerupt şi nu chiar pe îndelete cum îmi place mie…am tot zis că am să-l revăd, dar, până când se va întâmpla asta şi voi reveni cel puţin cu câteva replici pe care, încă de la prima vizionare, mi-am dorit să le fi reţinut, pot spune că mi-a plăcut foarte mult şi recomand oricui acest film! E drept că mi-aş fi dorit ceva mai multă substanţă şi o insistare pe câteva idei, dar iert orice unui film care este centrat pe vise, pe construirea lumii după interiorul şi năzuinţele noastre, pe transpunerea frumosului sau a haoticului din noi în exterior.

Ideea de modificare a proiectului iniţial şi modalitatea de înlocuire a lui Heath Ledger sunt geniale, scenariul conţine multe replici care m-au făcut să respir adânc şi pe care sper să le extrag cât de curând, iar concentraţia de actori ca Heath Ledger, Johnny Depp, Jude Law, Colin Farrell şi Christopher Plummer nu poate decât să încânte orice spectator şi, mai ales, spectatoare Nu cred că va obţine Oscar pentru regie, iar, în ce priveşte costumele, concurează totuşi cu The young Victoria şi cu Coco avant Chanel…Nine încă nu am văzut, dar, după trailer, are ceva şanse la costume.

Cairo Time (2009)

Aşa cum în New York, I love you, personajul principal, prezent în toate cadrele, este New York-ul, la fel, în Cairo Time, personajul principal îl reprezintă Cairo. Povestea de dragoste pare a fi pe un plan secund, dar asta face ca şi spectatorul să simtă senzaţia de intangibil…ai impresia că surprinzi ceva care imediat dispare…şi, pentru că acesta este, de fapt, sentimentul celor doi îndrăgostiţi, nu mă pot abţine să nu mă gândesc că, poate, a fost ceva premeditat şi se datorează măiestriei regizorului Ruba Nadda. Atmosfera este creată excelent, iubirea este abordată în forma ei platonică, măcinătoare şi, totuşi, vinovată.

Patricia Clarkson, deşi nu mi s-a părut că reuşeşte să transmită foarte multe, se potriveşte rolului…Alexander Sidding, în schimb, m-a cucerit de-a dreptul şi nu doar pentru că are un ceva, ci şi pentru că este, într-adevăr, foarte expresiv, jucând extraordinar din priviri şi-un zâmbet trist.

Ca o concluzie, recomand acest film, mai ales dacă vreţi să evadaţi puţin în altă lume…evadarea este înlesnită de muzica filmului…ameţitoare…răvăşitoare.