În ultimele săptămâni am văzut mai multe filme, unele dintre cele cărora mi-ar fi plăcut să le dedic câte o postare, dar, pentru că nu m-am învrednicit să scriu despre ele mai repede, mi-au mai zburat din idei şi impresii, aşa încât le voi trata mai pe scurt…

The air I breathe (2007)

Tema filmului, destul de comună de-altfel, o reprezintă intersectarea destinelor a patru oameni. Forest Whitaker este angajat la o bursă, un om dezamăgit de o viaţă de la care aştepta mai mult, Kevin Bacon este un medic îndrăgostit platonic de o bună prietenă, devenită între timp soţia prietenului său, pe care va încerca din răsputeri să o salveze de la moarte, Sarah Michelle Gellar este o cântăreaţă celebră, victimă a unui mafiot – Andy Garcia – şi Brandon Fraser este un recuperator aflat în slujba mafiotului, foarte apreciat mai ales pentru capacitatea sa de a schimba viitorul.
Evident, este exact genul de film care nu se poate povesti, care trebuie văzut. Povestea este o reflectare a unui proverb chinezesc dupa care viaţa se învârte în jurul a patru trăiri: fericire, plăcere, iubire şi tristeţe, aceste trăiri fiind cele care ne determină în acţiunile sau inacţiunile noastre. Ce mi-a plăcut mie foarte mult a fost că filmul se joacă foarte fain cu ideea de destin care nu poate fi schimbat şi ideea că intervenţia noastră în acest destin poate fi totuşi hotărâtoare.

The Brothers Bloom (2008)

Fraţii Bloom sunt regizorii propriilor vieţi sau, mai exact, Stephen este regizorul, iar Bloom este unul din actori şi cel pentru care Stephen se străduie să regizeze ipostaze cât mai interesante şi mai provocatoare. Cei doi îşi construiesc constant alte şi alte vieţi, alte şi alte ipostaze, scopul concret fiind acela de a înşela oameni cu bani şi de a câştiga de pe urma lor, până când, la un moment dat, Bloom se satură să “joace” roluri scrise, prestabilite şi îşi doreşte o viaţă nescrisă. Stephen însă nu poate fi de acord cu dorinţa fratelui său, tentându-l într-o ultimă înşelătorie…Şi de aici filmul devine o încercare de a vedea ce este păcăleală şi ce este realitate în această ultimă înşelătorie.
Oamenii caută neîncetat, în viaţă, certitudini si, în căutarea asta, devine uneori mai uşor să creezi certitudini, uitând că nu eşti singurul regizor sau actor în propria viaţa. Ne concentrăm pentru a deţine controlul,  pentru a lua în calcul orice marjă de eroare, aşa încât ajungem uneori să trăim numai ceea ce creăm, fără să conştientizăm că poate nu suntem chiar cei mai buni regizori şi că “viaţa este ceea ce se întâmplă în timp ce noi suntem ocupaţi să ne facem alte planuri”.
Pe langa un joc foarte fain al actorilor (Mark Ruffalo, Adrien Brody şi Rachel Weisz), dacă vreţi să vedeţi castelul Peleş şi cazinoul din Constanţa într-un film hollywoodian, acum aveţi ocazia.

In love and war (1996)

Povestea de dragoste dintre Ernest Hemingway (Chris O’Donnell) şi Agnes von Kurowsky (Sandra Bullock), o asistentă medicală care îl îngrijeşte atunci când, rănit în război, este pe cale de a i se amputa un picior. Actori frumoşi, talentaţi, o poveste destul de clasică, ideea de sacrificiu în numele iubirii…cam asta găsiţi în film…pe mine una nu m-au impresionat în mod deosebit, poate şi pentru că nu găsesc tocmai nobilă ideea de a lua decizii în locul cuiva, doar pentru că eşti convins că este decizia cea mai bună pentru persoana respectivă, care, însă, încă nu realizează asta, dar este nevoită să respecte decizia şi să sufere în numele unui bine ulterior, a cărui reprezentare nu o are.

Los Abrazos Rotos (2009)

Un Almodovar mai comercial decât am putut viziona până acum, dar totuşi un Almodovar. Este un fel de crez de artist, după părerea mea, reflectat mai ales în finalul filmului. Ce-i lipseşte pentru a fi la fel de bun ca celelalte filme ale lui Almodovar? Cred că surpriza, povestea fiind destul de previzibilă, precum şi lipsa de incisivitate, cu care ne-a obişnuit de-a lungul timpului. Ce-l face totuşi de preferat în faţa altor filme care nu au marca Almodovar? Aşa cum am mai povestit într-o postare despre un film al aceluiaşi regizor, talentul cu care ridică firescul, emoţiile, umanul la rang de artă, ca să nu mai vorbim de umorul negru şi ironia.
Mi-a plăcut sa regăsesc motivele din Mujeres al bordio de un ataque de nervios (somniferele în sucul de roşii, geanta cu droguri etc) în pelicula pe care o regizeaza Harry Caine/ Mateo Blanco şi vizionarea lui Los Abrazos Rotos mi-a redeschis apetitul pentru producţii mai vechi ale lui Almodovar.

Carne Tremula (1997)

După ce i-am dus lipsa în Los Abrazos Rotos, am regăsit surpriza şi fantezia în Carne Tremula. Javier Bardem m-a cucerit în rolul din această peliculă, după cenu mă convinsese în Love in time of Cholera şi în Vicky Cristina Barcelona. Iubiri de intensitate maximă, caractere puternice devotate sentimentelor lor…filmul te poartă prin toate faţetele poveştii, fiecare personaj purtând în sine atât germenele iubirii, cat şi pe cel al urii, dorinţa de răzbunare şi puterea de sacrificiu.
Totul este justificabil, totul este de înţeles, nu poţi condamna nimic pentru că regăseşti dreptatea în toate faţetele. Există adevărul fiecăruia, în funcţie de care fiecare personaj este îndreptăţit să simtă şi să acţioneze aşa cum o face, dar aceste adevăruri individuale capitulează în fata adevarului real, general, pe care însă Almodovar nu ne permite să-l întrevedem, lăsându-ne să trăim drama şi fericirea fiecărui personaj până la final. Genial film!

Inglourious basterds (2009)

Nu este un film pentru cei care caută adevărul istoric, în schimb este un film excepţional pentru cei care vor să vadă o îmbinare a istoriei cu fantezia, a trecutului cu prezentul. Se regăsesc în filmul lui Tarantino acţiune, suspans, umor negru, duritate, teroare şi emoţii. Dialogurile sunt excepţionale! Replicile par uneori “în plus”, dar asta se întâmplă doar pentru a le spori efectul. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, toate detaliile îşi au rolul lor, acela de a te ţine lipit de ecran doua ore şi jumătate, cât dureaza filmul. Despre prestaţia lui Brad Pitt, nu pot spune decât că a jucat bine pentru rolul avut, în schimb trebuie să-mi exprim revelaţia în ce-l priveşte pe Cristoph Walt. A avut de interpretat un personaj straniu, tipic celor create de Tarantino, şi i-a reuşit de minune. Pe mine m-a convins de la prima scenă.
În timp ce savuram filmul, mi-au atras atenţia câteva replici în stilul Tarantino, despre care am anticipat că vor deveni replici celebre, care se vor desprinde de film…momentan, însă, nu mi le amintesc cu exactitate, dar, dacă voi revedea filmul, voi reveni cu un later edit.

Spread (2009)

Mda…nu prea am regăsit comedia în filmul ăsta, din contră, am avut uneori senzaţia că urmăresc o dramă, ceea ce este destul de neplăcut când alegi un film tocmai pentru că ai chef de-o comedie…Nişte personaje triste din start, după părerea mea, de la playboy-ul foarte încântat de perspectivele lui de bărbat atrăgător la prietena îndrăgostită de el, care îi acceptă comportamentul adolescentin, şi pană la femeile având roluri ceva mai semnificative în film, adică femeia de succes, care, în ciuda vârstei, arată foarte bine, dar, deşi evident nefericită, se limitează la relaţii cu bărbaţi mai tineri, bazate doar pe sex, şi femeia tânără, atrăgătoare, care practică acelaşi joc ca şi plazboz-ul nostru şi sfârşeşte prin a alege o viaţă în lux şi mizerie sufletească. Poate nu sunt eu la curent cu ce se mai întâmplă pe lumea asta, dar personajele îmi par neverosimile prin lipsa totală de respect de sine…singura care în final reuşeşte sa-mi câştige simpatia este prietena care îi spune direct că nu reprezintă nimic decât o poză fără substanţă.