Bunatate sau vanitate?!
Suntem buni sau suntem doar vanitosi?! Atunci cand facem un bine cuiva, cand ajutam pe cineva sau, la scara mai mica, atunci cand zambim cuiva si ne purtam frumos…cat de sinceri suntem? Nu ma refer la situatiile in care oamenii fac ceva frumos sau au un comportament minunat din considerente exclusiv de interes sau dictate de imprejurari. In aceste cazuri, este evident ca nu este vorba de vreun fel de bunatate, ci strict de interes.
Ma gandesc la acele momente cand ajutam pe cineva, oferim un umar pe care sa se planga, ascultam, dam sfaturi, suntem alaturi si incurajam, fara vreun interes evident, fara a astepta nimic in schimb…spunandu-ne chiar si noua ca nu asteptam nici macar recunostinta, am facut asa pentru ca asa am simtit si asa am crezut de cuviinta sa facem. Cat de absolut “dezinteresate” sunt aceste gesturi?!
Chiar si fara a astepta recunostinta, undeva, in adancurile mintilor noastre, incolteste macar ideea ca vom fi perceputi ca si “buni”, daca facem cutare sau cutare lucru…sau, daca suntem eliberati de parerea celorlati despre noi, este imposibil sa nu incolteasca macar ideea ca ne vom percepe noi insine ca fiind buni sau mai buni decat ne consideram deja…Si oare culmea bunatatii nu devine astfel culmea vanitatii si a egoismului?! Fac bine pentru ca ceilalti sa aiba sau macar eu sa pot avea in continuare o parere buna despre mine…deci caut si obtin “sa-mi fie mie bine”.
Mergand mai departe la o proportie mai mare sau, mai bine zis, mergand inapoi, pentru ca subiectul acesta m-a intrigat initial la scara mare, respectiv bunatatea prin sacrificiu, cei care se sacrifica pentru altii sunt oare intr-adevar buni?! Si iarasi, nu ma refer la cei care nu au de ales cand pornesc pe calea sacrificiului, ci la cei care aleg sa se sacrifice, sa-si sacrifice visele, idealurile si dorintele pentru binele altcuiva, pentru ca altul sau altii sa nu sufere. O fac din altruism?
Nevoia lor de a se privi in oglinda si a-si spune: “da, faci ceea ce trebuie, poti fi mandru de tine!” nu e doar o forma de vanitate si de egoism?! Asa, in paranteza fie spus, am observat ca, de cele mai multe ori, genul acesta de sacrificii pe termen lung nu fac decat sa duca la acumulare de frustrari si, mai devreme sau mai tarziu, minunea aceea de om, atat de bun si generos, izbucneste si razbuna, poate chiar fara intentia de razbunare, tot sirul de fapte minunate pe care le-a facut.
M-a preocupat mai demult sa gasesc limita intre bunatate si vanitate, cand aveam nevoie de niste concluzii personale…recent insa am fost pusa, intr-o discutie, in postura de a lua aparea cuiva care, dupa ani de comportament exemplar, a intors, cum s-ar spune, foaia surprinzand pe toata lumea…Apararea nu mi-a reusit perfect, am obtinut de la interlocutor doar concesia de a nu judeca, dar cu aceasta ocazie, mi-a revenit dilema despre care aberez acum
Complet aiurea mi-am amintit acum de poezia Catelusul schiop…inca din copilarie am auzit “să vada raul, că un biet catel are inima mai buna decât a avut-o el.” Pana si bunatatea catelului nu este una determinata de mila, ci este una demonstrativa…Ca sa nu mai vorbesc de toate indemnurile de a face bine pentru ca binele se intoarce la noi si de faptul ca majoritatea normelor sociale se bazeaza pe fapta si rasplata, pe constiinta impacata…tocmai de-asta ma intreb: suntem buni si facem vreodata bine, fara a fi influentati de vanitate, egoism, teama etc?
Nu intentionez sa ma transform in avocatul diavolului…nu vreau sa ma indoiesc de bunatate si nici sa spun ca gata, orice forma a bunatatii are un sambure de egoism…ar fi mult prea cinic si prea pesimist sa gandim asa si, in plus, analizand pragmatic, conteaza efectul bunatatii, nu in ce isi are ea generatorul, dar mi-ar placea sa aflu esenta si ingredientele bunatatii nealterate
In primul rand vreau sa te felicit ca ai avut bunatatea de a impartasi si altora din indoielile tale. Si poate pe viitor, si din raspunsuri Ai "inceput" cu un subiect extrem de delicat si amplu cat sfanta scriptura. Vreau sa spun doar atat: cel mai mult rau se savarseste din nestiinta. Nestiinta insemna sa faci rau fara sa cuprinzi intregul, dar si de frica, din instinct.
Mama cat ai scris
Bunatatea e bunatate. Nu stiu ce interes ar avea cineva sa imi zambeasca tocmai mine ssau ce interes as avea eu sa zambesc unei persoane asa de amoru arte sau de vanitate. Nu inteleg. Cand am boala pe cineva stie de la prima vedere. Cand mi-e drag cineva, stie de la prima vedere.
Am tinut mortis sa ma dau exemplu pentru ca nu imi plac oamenii falsi, care isi sacrifica zambete pentru habar-n-am-ce o sa primeasca ceva de la mine.
Cat despre sacrificarea in scopuri de bunatate nu tine. Sacrificiu e una, bunatatea e alt (parerea mea). Daca cineva se sacrifica cineva pe o perioada mai indelungata, da, devine frustrat, complexat, incepe sa isi planga soarta, poate ca astea sunt reactiile adverse la sacrificiu.
Nu cred ca faci un sacrificiu altfel decat dezinteresat.
Mila??? Crezi tu ca un om e capabil de mila??? Nu o sa cred asta niciodata. Nu din mila se sacrifica, nu din mila e alturist, nu din mila ci din dragoste.
@pheideas: Multumesc! Nu promit sa se intample prea des Cat despre raspunsuri…din punctul meu de vedere, sunt mai putin interesante decat intrebarile Acord mai multa gravitate raului savarsit cu stiinta decat celui din nestiinta
@cdmitroi: nici mie nu-mi plac oamenii falsi si cei care fac totul pentru a-si asigura parerea buna a celorlalti, asta fiind ceea ce se vrea intai sa se dobandeasca. Da-mi voie sa cred ca oamenii sunt capabili de mila, iar referitor la sacrificiu, vorbeam tocmai de cele interesate, daca nu concret, macar in perspectiva imaginii de "ce bun sunt eu, ma sacrific".
De aici mai trag si o alta concluzie, asa ca un update la postare : oamenii care isi fac o preocupare si o imagine din a se victimiza sunt de fapt foarte vanitosi.
Raul cu stiinta … As vrea sa te intreb: Hitler a facut rau cu stiinta, sau nestiinta ? Ceausescu ?
@pheideas: Prin stiinta, inteleg cunoastere si a fi constient de raul pe care il provoci. Si nu pot sub sa consider niste sefi de state, care au la dispozitie o multime de informatii, niste oameni care au facut rau cu nestiinta. Ca poate n-au inteles cu exactitate si in detaliu dimensiunea raului sau nu au vrut sa faca efortul sa inteleaga, poate fi o alta poveste, care si asta tine de intentie si de a face ceva cu stiinta. Refuzul de a cunoaste efectele si impactul unor comportamente de asa anvergura, cand ai toate conditiile sa le afli, e constient.
e un troc…cam mereu. dai si astepti ceva in schimb. uneori constient, uneori nu. din pacate asa suntem construiti.
@Escu: din pacate, cam asta am observat, dar tot sper ca cineva sa aiba argumente si sa-mi demonstreze ca nu e asa
Nu-mi place sa ne stiu niste masinarii care functionam atat de fara exceptie pe principiul asta al contraprestatiei si chiar de ne-am propune sa facem altfel, insasi propunerea devine scopul si interesul…un cerc vicios
Într-adevăr, un subiect sensibil ai atins pe marginea căruia se poate discuta o grămadă şi părerile vor fi totdeauna împărţite.
Omul este construit a fi o fiinţă socială. Energia vitală, interioară şi-o ia, în mare parte, din interacţiunile cu ceilalţi. Interacţiunea umană este unul din "motoarele" noastre ca specie. Nu discut aspectul benefic sau nu al interacţiunii.
Aşadar, chiar dacă noi spunem că nu aşteptăm nimic în schimb pentru ceea ce facem, tot ceea ce se întîmplă e ca rezultat la ceea ce noi sau alţii au făcut, este feedback-ul cu care esenţa fiinţei noastre se hrăneşte, chiar dacă inconştient.
Să aştepţi ceva, orice (de la un zîmbet, la o strîngere de mînă sau o îmbrăţişare) nu cred că este ceva rău atîta vreme cît aceste aşteptări nu devin patologice, bolnăvicioase şi nu reproşezi celuilat că el nu-ţi răspunde la gest cu unul similar iar tu nu-ţi schimbi atitudinea doar pentru că nu ai primit ceva ce aşteptai.
A dărui şi a primi sunt lucruri complementare. După mine, a dărui dezinteresat nu înseamnă să nu aştepţi nimic, ci să nu pretinzi nimic. Iar dacă nu primeşti ce aşteptai să te porţi cu persoana aceea la fel ca şi înainte de a oferi.
Pentru că la urma urmelor, asta înseamnă să-ţi pese de cineva, să ţii la cineva: să fii capabil să dărui acelei persoane chiar şi atunci cînd persoana poate nu se simte prea bine şi nu-ţi poate răspunde similar.
a
M-am întins mult cu comentariul. ştiu. Mă opresc aici totuşi
Sa stii ca dictatorii respectivi au facut rau din nestiinta. Ce spui tu legat de posibilitatea de cuprindere si luarea unor decizii in cunostinta de cauza, se refera la oameni normali si integri. Am cunoscut dictatori. Poate ai sa fii surprinsa, dar dictatorii sunt persoane absolut normale in aparenta, si care la un anumit nivel, devin depasiti de situatie. N-o mai pot gestiona si atunci actioneaza instinctual, paranoic. Vezi cazul cu vacarul satului (cizmarului), pus peste noapte secretar de partid la judet. A fost depasit de situatie si s-a speriat. In loc sa extrapoleze cunostintele sale la un nivel superior si sa invete, a incercat sa indese un elefant in butoiul cu care el era obisnuit si pe care putea sa-l controleze. Stii ce fac ? Comit greseli din nestiinta, care apoi asemeni unui domino prind amploare. Apoi actioneaza stupid incercand sa compenseze, sa repare. O fac printr-o alta greseala. Samdp. Priveste politicienii nostri. Sunt oameni care nu au urcat prin stiinta si valoare, ci prin frauda. De 20 de ani sunt in functii care-i depasesc si nu renunta, pentru ca vor sa obtina bani.
@pheideas: Faptul că sunt depăşiţi de situaţie şi comit greşeli să zicem că e o scuză. Dar atunci cînd persişti în greşeli, continui să vezi că nu stăpîneşti situaţia şi nu renunţi, nu mai ai nici o scuză
Extraterestrule, asa e, n-au nicio scuza. Dar ma crucesc uitandu-ma in istorie si constatand ca nimeni n-a renuntat la putere de voie. Cred ca e vorba de caracterul celui care a acces la putere. Daca a urcat sus trisand, a renunta pare un gest imposibil.
@Saturnianul: ma bucur sa citesc o abordare optimista si care lasa loc de implinire dorintei mele de a gasi bunatate oarecum nealterata Da, sunt de acord ca nevoia de feed-back vine din nevoia de interactiune si ca, atata timp cat e vorba doar de asteptari, nu si de pretentii, ne incadram la bunatate si nu la egoism. Sa daruiesti inseamna intr-adevar sa nu pretinzi nimic, cu atat mai mult cand persoana nu e in postura de a raspunde.
Dar ce te faci cand persoana nu raspunde, desi sau poate tocmai pentru ca se simte bine…si cand ai impresia ca a darui a functionat sau functioneaza doar intr-un sens?
@pheideas si saturnianul : daca vorbim de a diferentia bunatatea de vanitate si de egoism, cred ca din start cautam in oamenii normali si integri unde este posibil sa gasim si bunatate, pentru ca in cei care triseaza pentru a ajunge undeva, care persista in greseala doar pentru a nu renunta si a admite ca au gresit, avem toate sansele sa gasim doar vanitate si egoism.
Sunt de acord ca dictatorii sunt la baza niste oameni normali si poate ca la inceput chiar pornesc de la o ideologie frumoasa, dar si ei, la fel ca toti oamenii, trebuie sa-si asume ce intervine pe parcurs, greselile pe care le fac si efectele generate.
Sunt de parere ca toti avem in noi germeni cam pentru orice (bunatate, egoism, vanitate, in tema), depinde de noi pe care si cum ii dezvoltam cu ajutorul si mai ales in ciuda experientelor
M-am intins si eu o gramada cu comentariul, dar la asa provocari de la voi, se scuza
Eu cred ca nu ar trebui sa ne cramponam de provenientele de esenta egoista ale bunatatii, ci sa ne bucuram de bunatatea in sine. E mai putin important de unde provine, sursa ei nu o 'strica', nu o 'pangareste'. Bunatatea ramane bunatate, chiar daca are la baza elemente de narcisism si aseteptari inconstiente sau constiente de rasplata. Ideea in sine nu mi se pare asa de odioasa, avand in vedere, ca nu, instinctul primar al omului este sa se conserve mai intai pe sine. Exceptand, desigur, cazul mamei care isi protejeaza mai intai bebelusul. Cred ca aici isi are bunatatea forma suprema, care se desprinde de egoismul care ne caracterizeaza pe toti. In relatia mama-bebelus. Pentru ca actul de hranire, spre exemplu, desi este in esenta foarte placut si satisfacator, este un act facut din bunatate pura, instinctuala, din iubire neconditionata. Practic nu astepti nimic de la copil in schimbul laptelui pe care i-l oferi, in schimbul corpului tau cu care-i permiti sa fuzioneze.
@afreuda: asa cum spuneam si eu, importante sunt efectele bunatatii si nu din ce izvoraste ea, desi uneori, mai ales atunci cand observi anumite chestii nu tocmai placute in spatele unui gest frumos, parca iti strica putin din bucurie…Dar da, suntem cu totii mai mult sau mai putin egoisti, narcisisti si dominati de instincte
Omul si intentiile lui sunt in continua schimbare, si dupa parerea mea nu e nimeni bun tot timpul.
Cand esti bun, stii asta, fiindca nu te intereseaza deloc sa te privesti in oglinda in timp ce executi gesturile acelea prin care iti cresti stima fata de tine. Faci lucrurile bune fiindca asa simti. Fara nici o explicatie. In momentele acelea, esti doar o flacara.
@acuarele: aşa este, suntem într-o continuă schimbare…să sperăm, evoluţie
Îmi place să cred că mai există acea bunătate, acele gesturi pe care le faci că aşa simţi, neurmărind nimic
Mulţam de comentariu şi te mai aştept pe la mine
Parerea mea… Cred ca si in religii se greseste enorm(la credinciosii ma refer). Mi se pare straniu sa fac un lucru bun pentru a dobandi ceva "dincolo". Nu cred ca cerul se dobandeste astfel… cred ca e ceva mai sublim
@unnousens: nici eu nu sunt pentru a propovădui ideea unei răsplate pentru binele făcut, indiferent că răsplata e aici sau în altă parte…dar şi religiile au pornit de fapt de la nişte principii de morală şi le-au îmbrăcat într-o formă care a avut mai multe şanse să prindă la public, ca să zic aşa…
ar trebui ca bunatatea sa se bazeze strict pe conceptul de…..bunatate! sa nu fie influentat de interese, mila, confuzie, instinct de supravietuire, egoism. din pacate, suntem fiinte complexe, asha ca uneori, inconstient, putem masca prin bunatate si alte sentimente. totul e sa ne dam seama de ce/cum actionam si sa nu facem rau in continuare, sa ne autoeducam si sa nu uitam ccea ce ar trebui sa ne calauzeasca mereu: sa fim buni si cinstiti!
Este o variantă ideală ceea ce descrii şi da, ar trebui să tindem spre ea
Mulţumesc pentru vizită şi comentariu! Te mai aştept pe aici
Pingback: Căderea | Evantaiul Memoriei