Oamenii sunt pentru ei înşişi un fel de îndatorire fără sfârşit: ei stăpânesc lumea şi nu se înţeleg pe ei înşişi. Vama Mării de Jean d’Ormesson

Am citit acum ceva vreme Amor fără miză de Jean d’Ormesson și am fost încântată de scriitură, minunându-mă cum poate un scriitor talentat să transforme o poveste banală într-o bijuterie literară.

Așa că am purces mai departe cu Vama Mării Smile

Romanul promite încă de la prima pagină, începând cu câteva fraze mai puțin obișnuite, dar care îți stârnesc imediat curiozitatea. Personajul principal moare de la primul rând și mi-a amintit de Mă numesc Roșu de Orhan Pamuk, numai că, în Vama Mării, nu vom avea parte de nicio intrigă polițistă, pentru că personajul nostru nu este ucis, ci moare de inimă în brațele iubitei.

În ziua de 26 iunie, cu puţin înainte de amiază, mi s-a întâmplat un lucru pe care nu am cum să-l uit vreodată: am murit de-adevăratelea. Viaţa e nedreaptă. Moartea la fel. Eu am fost norocos. Totul s-a petrecut destul de repede. Mi-a cedat inima. Aş fi putut să mă aleg cu vreo rană. Nici vorbă. Am căzut ca secerat, fără nici cea mai mică urmă de zgârietură, în braţele Mariei, chiar în faţă la Vama Mării, care are o vedere atât de frumoasă spre Palatul Dogilor şi spre semeaţa clopotniţă de la San Giorgio Maggiore. Încercasem de mai multe ori să dau uneia dintre cărţile mele titlul Vama Mării. Nu facem întotdeauna ceea ce vrem. Vama Mării a refuzat să intre în viaţa mea. A intrat însă în moartea mea.
Fiinţa în braţele căreia mori e la fel de importantă ca fiinţa din care te naşti, eram mulţumit că mor în faţă la Vama Mării. Eram mulţumit mai ales că mor lângă Maria. În braţele Mariei fusesem o fiinţă vie. Tot în braţele ei mi-a fost dat să mor.

Și, după cum se vede, nu-și dă sufletul oriunde, ci chiar în față la Vama Mării – Punta della Dogana – din Veneția.

Punta della Dogana

Personajul al cărui nume nu-l vom cunoaște nu este tocmai nefericit că moare, iubise viața și iubise “aproape totul din această afurisită existenţă. Atât golurile cât şi plinurile sale. Viaţa îmi dăruise atât de mult, cu aşa de multe surprize şi cu atâta generozitate, încât nu mă mai temeam de moarte, care era sfârşitul ei. Fusesem încântat că am venit pe lume, nu eram supărat că plec. Din comoditate, din egoism, ideea de a înceta să mai trăiesc pentru a trece în sfârşit la altceva nu-mi displăcea defel”.

Spiritul său, însă, întârzia să se desprindă de lumea noastră și gravita încă deasupra pământului, privind spre lacrimile Mariei, când se întâlnește cu un alt spirit, naiv și fermecător, cu neputință de descris, care plutea în voie și cu care comunica fără a avea nevoie de limbaj.

Numele spiritului era unul interminabil, imposibil de reprodus, așa că i se va spune A., iar personajul nostru decide să i se prezinte drept O., devenind „unul pentru celălalt alfa și omega”.

A. este un om de știință de pe planeta Urql, trimis în călătorie prin univers pentru a căuta alte existențe. Planeta de pe care vine pare să fie populată numai cu spirite „cumsecade”, care au credința că nu mai există gândire în altă parte decât pe planeta lor.
O. este de acord să-și întârzie plecarea în lumea spiritelor pentru a-i fi călăuza pentru trei zile și a-l învăța cât mai multe despre Pământ. Începe prin a-i povesti despre mișcările Pământului, Soarelui și Lunii, noțiuni pe care A. le înțelege rapid, fiind familiarizat cu astronomia. Dar nu poate înțelege ce înseamnă viața, moartea și, mai ales, ce este timpul.

– Totul se cam mişcă peste tot, sus, în spaţii, în cea mai mare parte a timpului foarte repede şi, câteodată, în cerc sau aproape în cerc. Cercul este pentru orice spirit imaginea simplităţii şi a perfecţiunii. Lucrul pe care nu îl înţeleg este viaţa.[…]
– La noi, lucrurile nu sunt date toate în acelaşi timp. Ele vin şi se duc unele după altele, iar noi suntem purtaţi de un flux invizibil şi totuşi invincibil, pe care natura sau poate Providenţa l-a împărţit în zile şi nopţi, în luni datorită Lunii, în anotimpuri, în ani, şi în care noi introducem, în chip de repere pentru raţiunea şi memoria noastră, perioade şi ritmuri, săptămâni, ore, orologii, sărbători, efecte şi cauze, speranţe şi amintiri. […] Nimic nu e mai simplu decât timpul atâta vreme cât prea puţin îţi pasă de el. Nimic nu poate fi mai greu de explicat de îndată ce începe să te preocupe. Acest mister ce ţâşneşte dintr-un izvor nesecat, această evidenţă în formă de abis, de labirint, de paradox, este începutul şi centrul a tot ce există. Şi acolo unde există timp, există istorie.

Când O. încearcă să-i explice cum e cu moartea, care este “contrarul vieții”, vizitatorul îl bănuiește deja că născocește totul pentru a-l distra, dar, când vine vorba de iubire, A. este ceva mai în temă făcând o paralelă cu legile gravitației și cu atracția universală, iubirea și timpul aflându-se în centrul universului, “fiindcă nu ar exista stele, şi nici planete care să se rotească în jurul lor, nici găuri negre cu iz de crimă, nici galaxii tot timpul în mişcare, dacă nu ar exista timpul şi dacă nu ar exista iubirea”.

În timp ce dau roată Pământului, survolând India, China, Pacificul, America și întorcându-se deasupra Europa, zăbovind apoi deasupra Mării Egee și apoi deasupra Egiptului și piramidelor, O. îl introduce pe A. în istorie, geografie, dar și în literatură, religie, filosofie și mai ales psihologie și experiențele umane.

– Cheia sistemului era în primul rând sexul, apoi plăcerea, nu-i aşa?
– Cheia e sexul. E plăcerea. Sunt banii. E şi gândirea. E oarecum tot ce vrei. Cheia sistemului este viaţa. Iar viaţa e multiplă. Se lasă prinsă de toate capetele. Mereu asemănătoare cu ea însăşi şi mereu diferită, e la fel de diversă ca şi stelele de pe cer. Există multe chei pentru a deschide sistemul. Sau pentru a încerca să-l deschizi. Căci nu e imposibil ca cheia sistemului să constea în faptul că sistemul nu are cheie.

Prin călătoria celor două spirite și lecțiile despre “omenire” pe care O. i le predă lui A., scriitorul face o adevărată incursiune în ce înseamnă omenirea și istoria ei pe Pământ, de la epoca primitivă până în prezent, împreună cu evoluția omului și toate “produsele” create de acesta, de la obiecte la descoperiri științifice și cultură, zăbovind mai ales în zona literaturii și filosofiei.

Timpul, scurgerea acestuia, viața și moartea sunt temele cel mai des dezbătute în Vama Mării, dar Jean d’Ormesson ne oferă în acest roman viziunea sa și asupra altor teme precum suferința, pornirile și trăsăturile umane care au schimbat lumea de la începuturi până astăzi, lăcomia, invidia, războaiele și manifestările criminale, dar și iubirea, creativitatea, bunătatea și manifestările de geniu.

Vama Mării este carte de care nu-ți vine să te mai dezlipești, un adevărat festin acest roman în care un scriitor foarte talentat și erudit ne plimbă prin istoria omenirii, prin literatură, artă, filosofie și psihologie. 

Vă avertizez că urmează pasaje muuuulte și destul de lungi din carte, după ce, cu greu, am renunțat, totuși, la și mai multe Big Smile

Corpurile suferă. Şi gândesc. Şi poate nu gândesc decât pentru că suferă şi că mor. Suferinţa oamenilor este o carte care nu se mai termină. Şi, confuză, şovăitoare, împleticită, mereu învinsă şi totuşi triumfătoare, gândirea oamenilor e un roman fără sfârşit. Sângele din corpuri curge în el din plin. Moartea e prezentă peste tot. Fericirea şi speranţa, aşteptarea a ceva care nu va veni poate niciodată, o aspiraţie obscură la un inefabil îndepărtat constituie resortul şi sufletul lor. Pământul este împărăţia contradicţiei. Corpurile şi spiritele lor servesc drept câmp de bătălie pentru durere şi speranţă. Fiindcă sunt spirite, oamenii sunt locuiţi de gândire, de amintire, de imaginaţie, de conştiinţă. Dar fiindcă sunt corpuri, ei sunt locuiţi de elanuri obscure numite pasiuni. Pasiunile constituie fericirea şi nenorocirea oamenilor.

Trăim în natură, cu legile sale imuabile, precum şi în detalii şi în accidente. Hazardul se amestecă neîncetat în înlănţuirea necesară a cauzelor şi a efectelor, fiind deopotrivă contrarul şi rezultatul lor. Iar libertatea noastră, despre care cred că ţi-am spus deja câteva cuvinte în treacăt, le pune capac la toate. Putem, în orice clipă, merge la stânga sau la dreapta, să ne răzgândim, să continuăm sau să punem capăt dintr-odată trecerii noastre fără rost prin acest păienjeniş de farmece şi absurdităţi riguroase pe care îl numim lume. Viaţa oamenilor e întortocheată. Porneşte în toate direcţiile. E o harababură de nedescris, guvernată totuşi de legi.

Toată viaţa mea am visat să plec. Şi să plec undeva departe. Mai puţin în căutarea a altceva cât în căutarea mea însumi. Existenţa noastră e plină de lucruri fermecătoare şi, câteodată, de delicii. Dar ni se întâmplă să ni se pară la fel de absurdă ca şi ţie. De la naşterea mea până la moarte, atât la bucurie, cât şi la tristeţe, am fost continuu urmărit de un refren pe care spiritele nu îl cunosc şi care le este propriu oamenilor, uluiţi de faptul că sunt aruncaţi fără voia lor, pentru a înfrunta binele şi răul, în spaţiu şi timp: era melodia numită “la ce bun”. Demonul meu cel mai apropiat purta numele “la ce bun”. La ce bun să te agiţi? La ce bun să trăieşti? Ba chiar, uneori, şi asta era cea mai rea şi mai crudă melodie, la ce bun să iubeşti şi la ce bun să fii fericit? Numai departele poate lupta cu la ce bun. Erau drumurile, insulele, plajele, orăşelele necunoscute în care ajungeam seara. Erau tot atâtea antidoturi pentru otrava numită la ce bun. Lumea era frumoasă. Era la fel de frumoasă ca Maria care, în ochii mei, era simbolul şi imaginea lumii. Lumea se confunda cu ea. Am fost să mă plimb cu Maria pe această planetă pe care, peste câteva zile, o vei prezenta oamenilor de pe Urql.
Fugeam de istorie, tot timpul în acţiune şi căutând să ne prindă în mrejele ei. Istoria ne ajungea însă din urmă. Ne-am petrecut timpul lăsându-ne ajunşi din urmă de timpul ce trecea. Erau războaie, ruine, revoluţii, taifunuri. Erau şi ziare care ne ţineau la curent. Erau nenorociri şi crime cam peste tot, incendii, acte de trădare, copii care mureau. Din când în când, pentru a încerca să supravieţuieşti, trebuie să întorci spatele istoriei. Alungam nefericirea celorlalţi pentru a ne găsi propria fericire. Eram, unul pentru celălalt, un teatru destul de mare.

În împărţirea suferinţelor şi a plăcerilor domneşte o dezordine desăvârşită. Există oameni despre care se poate presupune că au o viaţă fericită şi oameni a căror viaţă e doar un convoi nesfârşit de suferinţe. Şi nu există vreo justificare aparentă pentru această inegalitate a destinelor. Dar există şi filosofi…
– Iarăşi! exclamă A.
– Ei sunt sarea Pământului, i-am răspuns. Ei reflectează ca şi tine la tot ceea ce nu înţeleg… Şi nu înţeleg mai nimic… Sunt cei care susţin că echilibrul se restabileşte de la sine în viaţă şi că cei care au mari suferinţe au de asemenea mari bucurii, pe când, pentru cei ce par a nu cunoaşte decât fericirea, totul e de nesuportat. Lumea e obscură nu numai pentru spirite. Nimic nu e mai greu, chiar pentru un om, decât să-i înţeleagă pe ceilalţi oameni. Şi poate, de altminteri, să se înţeleagă pe sine însuşi. Oamenii sunt pentru ei înşişi un fel de îndatorire fără sfârşit: ei stăpânesc lumea şi nu se înţeleg pe ei înşişi.

– Probabil că există totuşi pe acest Pământ şi oameni care nu scriu, nu?
– Cât se poate de probabil, l-am asigurat eu. Dar numai de la cei care scriu vei afla ce este lumea…

Ştii doar ce este gândirea triumfătoare a spiritelor, fără obstacole şi fără limite. Tu nu ştii ce este biata, mizerabila gândire a oamenilor, împotmolită, şovăielnică, pândită la tot pasul de minciună, de eroare, de reaua-credinţă, de plictiseală, de hazard, de nebunie. Ameninţată de eşec. Şi mai ameninţată de succes. Cristofor Columb se înşală şi descoperă America. Einstein e triumfător şi deschide calea către distrugerea planetei de către ea însăşi. Lumea, în care logica şi necesitatea domnesc cu o rigoare implacabilă, nu e decât un imens paradox. Atunci când obţinem răspunsuri – şi ştiinţa obţine multe – înseamnă că uităm adevărata întrebare. Şi atunci când punem adevărata întrebare, nu obţinem nici un răspuns.

Viitorul anterior, timp cât se poate de misterios, te trimite într-un viitor unde nu eşti încă şi de unde priveşti către un trecut care, în momentul în care vorbeşti, e simţit ca prezent şi uneori ca viitor. E începutul văzut dinspre sfârşit, e viaţa văzută dinspre moarte. Trebuie adăugat că timpurile verbale au nuanţe sentimentale cu totul independente de desfăşurarea timpului: există afecţiune în imperfect – ne adresăm adesea la imperfect animalelor domestice şi copiilor la o vârstă fragedă – aventură în perfectul simplu şi bănuială, ba chiar ameninţare în viitorul anterior.

E vorba de ştiinţă, i-am spus eu. Ştiinţa învinge calul. Calul capătă numele de cal-putere. Lumea nu mai e decât ştiinţă. Şi, în cea mai mare parte a timpului, o ştiinţă despre o ştiinţă. Natura s-a subţiat ca zahărul de orz în ultima fază. E ca pădurile pe care oamenii le traversează în maşină pe făgaşele autostrăzilor: e transparentă până la inexistenţă. Ştiinţa a preluat ştafeta şi a dat-o Ia o parte. Victorioasă asupra naturii din care a ţâşnit ca o floare înainte de a o masacra, ştiinţa este, în epoca modernă, veste, aşteptare, promisiune – dar şi ameninţare. Ea este numele pe care l-a căpătat istoria în timpul vieţii melc şi imaginea spaimelor ca şi a speranţelor noastre.
Ea marchează triumful omului. Şi, printr-un formidabil paradox, începutul sfârşitului său. Ştiinţa îi vine omului de hac. Ea îl înalţă pe culme şi se pregăteşte deja să-l prăvălească în hăuri. Omul e transformat, operat, modelat, înlocuit. Roboţii vin spre noi în rânduri strânse de dincolo de orizont. Astfel s-a ajuns să se intoneze moartea omului după moartea lui Dumnezeu. Între natură şi ştiinţă, între zei şi maşini, domnia omului de unul singur nu va fi fost de lungă durată.

Oamenii au început să comenteze lumea şi să se comenteze pe ei înşişi. Lumea a fost înlocuită de această cunoaştere a lumii despre care îţi vorbeam adineauri şi pe care o numim ştiinţă. Despre lume şi despre noi ştim din ce în ce mai multe lucruri, ştim aproape totul. În afară de esenţial, bineînţeles, care rămâne la fel de ascuns ca în vremurile cele mai obscure şi mai îndepărtate: de unde venim, încotro mergem, ce rost avem pe acest Pământ.

Suntem oameni, i-am replicat eu. Şi nici spiritele însele nu au demnitatea noastră. Şi nici plăcerile noastre. Suferim, e adevărat, ne înşelăm, nu ştim nimic, ne petrecem timpul zbătându-ne în bezna istoriei. Însă avem o idee despre fericire şi despre perfecţiune şi în asta constă măreţia noastră: în contrastul dintre mizeria noastră şi aspiraţiile noastre. Ne însufleţeşte o speranţă. Întotdeauna credem că vom face lucrurile ceva mai bine.

 

2 comments

  • Dan Romascanu

    Buna ziua. Este o cronica frumoasa, ca majoritatea pe care le semnati. Tocmai de aceea imi permit o observatie – ar fi bine sa corectati numele scriitorului, care apare scris gresit de cateva ori. Este Jean d’Ormesson.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.