Ziua în care am învățat să trăiesc de Laurent Gounelle

Ziua în care am învățat să trăiesc nu este neapărat printre genurile mele preferate, fiind unul dintre acele bestseller-uri menite să ne aducă aminte ce contează în viața asta prin povești pozitive și, de multe ori, lipsite de substanță, cu personaje și întâmplări neverosimile. 

Dar, cum spuneam atunci când am scris despre Cină cu Picasso, sunt zile, seri în care ai nevoie să citești ceva care să nu te stimuleze prea tare, să nu te pună prea mult pe gânduri și atunci alegi cărțulii care speri să nu fie, totuși, enervant de superficiale.

În această idee am ales romanul lui Laurent Gounelle, care s-a dovedit mai bun decât anticipam, având oareșce profunzime în idei, dezbateri interesante pe teme spirituale și o abordare proaspătă. Trebuie să fim, totuși îngăduitori cu povestea și întâmplările, acestea fiind aservite scopului și, din acest motiv, nerealiste, virând ușor spre telenovelă.

Una peste alta, însă, la finalul lecturii, rămâi cu ceva idei și o stare bună Smile

Jonathan lucrează în asigurări, deținând o firmă împreună cu fosta soție, Angela, și cu un prieten, Michael. Are o fetiță pe care o vede o dată la două săptămâni și este încă în proces de digerare a divorțului, de înțelegere a cauzelor care au dus acolo, mai ales că speră într-o împăcare. Nu pare chiar genul workaholic, dar este destul de „prins” nu atât de munca în asigurări sau de câștiguri în sine, cât de competiția tacită cu Michael, care are un succes mai evident obținând mereu profituri mai mari din vânzarea de asigurări.

Astfel, Jonathan a pierdut din vedere să se mai întrebe dacă acest job îi place, dacă-l mai practică în acord cu propriile principii, dacă este suficient de prezent în familie sau, după divorț, în relația cu fiica sa. Per ansamblu, a uitat să se mai întrebe ce-și dorește și dacă viața pe care o duce mai are vreo legătură cu el.

Personajul este un portret al majorității contemporanilor, așa încât nu e de mirare că romanul a ajuns bestseller, mai ales că este o formă plăcută de lecție despre cum să nu uiți să fii fericit chiar în această lume în care stresul și viteza ne sunt, de multe ori, principalii companioni.

Într-o zi, o țigancă îi ia mâna să-i ghiceasca viitorul și află că mai are puțin de trăit. Bineînțeles, întâi este neîncrezător, apoi, când se dovedește, totuși, că țiganca nu a făcut o glumă proastă, este șocat, așa că pleacă într-o vizită la mătușa Margie pentru o pauză, să-și revină și să-și adune gândurile. Confruntat cu moartea iminentă, Jonathan începe să-și pună tot felul de probleme și are discuții provocatoare cu Margie, iar scriitorul se lansează astfel într-o analiză a vieții și a societății.

Cei mai mulți dintre noi trăim între betone, rupţi de natură şi în mijlocul unei societăți care ne condiționează constant să fim nefericiți, să avem mereu impresia că mai avem nevoie de ceva pentru a fi mulțumiți. Practic, am uitat sau unele generații, deja, nu au învățat niciodată cum să fie mulțumite cu ceea ce au și cu ceea ce sunt. Căutăm mereu în exterior soluții și forme pentru a ne simți bine, iar creierul, care ia decizii în funcție de felul în care trăim, va fi mereu orientat în afară și, în consecință, ne va împinge constant din ce în ce mai departe de noi.

Bombardamentul informațional căruia îi suntem supuși, de la muncă la știri, social media și jocuri, ne induce emoții, făcându-ne dependenți de aceste forme de petrecere (omorâre) a timpului liber și “cu cât emoțiile ne sunt induse din exterior, cu atât mai puțin reușim să le facem să izvorască din interior, din gândurile, acțiunile și sentimentele noastre. E ca și cum am trăi într-un montagne-russe, purtați încoace și-ncolo de un tren pe care nu știm cine îl conduce și încotro.”

Menirea, sensul pe care îl avem pe acest pământ, dacă există vreunul, nu se revelează în alergarea cotidiană după împlinirea unor plăceri, ci numai după ce ne detașăm de căutarea plăcerii și a avantajului personal și acționăm sau reacționăm, atât profesional, cât și în viața privată, în acord cu propriile convingeri și cu ceea ce ne dictează conștiința.

Ideile nu sunt, bineînțeles, noi sau originale, dar modul în care sunt enunțate în roman și momentele în care sunt presărate face cititorul receptiv și mai puțin critic sau cinic la adresa lor. Din când în când, chiar și atunci când avem impresia că totul este “în grafic”, că nu avem probleme serioase, poate doar oareşce dezorientare, nici aia conștientizată pe deplin, e nevoie de o resetare, să intrăm în conexiune cu interiorul pe care-l neglijăm zile la rând, pentru a nu ne trezi mult prea scindați, prea departe de noi înșine.

Nu vă povestesc mai departe romanul, se mai întâmplă multe, dar vă las plăcerea să descoperiți. Pentru o după-amiază în care simțiți nevoia nu doar să vă relaxați, ci și, poate, să vă faceți puțină ordine în gânduri și priorități, recomand Ziua în care am învățat să trăiesc de Laurent Gounelle.

 

Depresia în care plonjase îl aduse în situația de a pune în discuție tot ce trăise până atunci. Ce sens avea să mai trăiască așa? Spre ce se îndrepta? Muncă și iar muncă, zbatere continuă, probleme fără sfârșit, în așteptarea weekendului în care să-și satisfacă în magazine puținele dorințe care-i mai rămăseseră, simțind o satisfacție care dura prea puțin. Apoi iarăși muncă și un alt weekend după același tipar. Oare viața nu era decât o alternanță de luptă înverșunată și de satisfacții frivole și efemere?

Natura ne dă înapoi ceea ce ne-a răpit civilizația.[…] Noi, oamenii suntem ființe complexe și natura ne ajută să înțelegem toată această bogație interioară, pe când civilizația ne dă sentimentul de lipsă, de frustrare. Știe să ne facă să credem și să simțim că ne lipsește ceva pentru a fi fericiți. Ne interzice să ne simțim mulțumiți cu ce avem, cu ce suntem. Ne induce permanent sentimentul că suntem incompleți.

…obișnuim să ne simțim atrași de plăcerile accesibile, iar apoi, odată consumate, fie că e vorba de plăceri gustative, carnale ori pur și simplu de o seară de butonat la televizor de pe un canal pe altul, ne simțim dezamăgiți, nu? Avem chiar sentimentul bizar de frustrare, pentru că respectiva plăcere nu ne-a “hrănit” cu adevărat. Toată lumea a simțit măcar o dată lucrul ăsta. 

– Ideea e că e foarte greu să reprimăm ceva în noi. Ceea ce putem însă face e să adăugăm.
– Să adăugăm?
– Da. Să adăugăm vieții noastre interioare chestii mai puternice decât dorințele, care le vor depăși și ne vor hrăni, ne vor ilumina în așa măsură, încât vom uita de ele. Pur și simplu. În acel moment, dorințele se vor evapora de la sine. Se vor dizolva.
– Și…despre ce chestii vorbești?
– Despre cele care ne permit să demonstrăm ceea ce suntem cu adevărat și pentru ce am venit pe lume. Acele lucruri care ne fac să ne simțim mulțumiți, pătrunși de o fericire care vine din cele mai profunde straturi ale ființei noastre.

Fiecare om, prin actele, cuvintele, stările de spirit, emoțiile sale, are o anumită influență asupra celor din jur și apoi asta se propagă asemenea cercurilor de la suprafața apei. Crede-mă! Nimic nu rămâne neutru, înțelegi? În final, fiecare dintre noi are un impact pe lumea asta.

Totuși, vezi tu, paradoxal, tocmai conștientizarea limitelor noastre poate fi eliberatoare. Doar când le acceptăm cu adevărat putem să creștem, să ne dezvoltăm creativitatea și chiar să realizăm lucruri uimitoare. Și, cum cea mai importantă dintre limite, de neevitat, este moartea…viața noastră începe cu adevărat în ziua în care conștientizăm și acceptăm cu adevărat faptul că într-o zi vom muri. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.