Nemurire cu două tăișuri. Cum să opreşti timpul de Matt Haig

Trebuie să recunosc, mă cam atrage ideea de nemurire sau, dacă nu chiar nemurire, mi-aș dori măcar să trăiesc câteva sute de ani, nu doar pentru a citi toate cărțile pe care aș vrea să le citesc sau pentru a vedea cât mai mult din lume, ci mai ales pentru că mor de curiozitate să văd ce se mai întâmplă cu lumea…ce mai aduce progresul tehnologic, ce vine după consumerism, cum se mai transformă statele, uniunile, cu ce se ocupă oamenii viitorului, cum va evolua, psihologic și social, omul și multe alte astfel de curiozități.

Mi-a stârnit interesul și ideea criogenării, care, după cum ne spune David Eagleman în Creierul. Povestea noastră (sau serialul The Brain), se practică deja în SUA de către Fundația Alcor, atâta doar că, deocamdată, nimeni nu știe cum stă treaba cu decongelarea și readucerea la viață. M-am “vindecat” pentru moment de această idee după ce-am văzut filmul Realive, pe care-l recomand în ciuda notelor mici de pe imdb, pentru că pune probleme interesante.

Revenind la Cum să oprești timpul, mi-a atras atenția datorită temei, dar am început lectura fără așteptări, anticipând un roman ușurel, cu oareșce acțiune, convinsă să-l citesc după ce am auzit că urmează o ecranizare cu Benedict Cumberbatch. Am fost, însă, foarte plăcut surprinsă de ideile pe care Matt Haig le aduce în fața cititorului.

Tom Hazard nu e chiar nemuritor, suferă de anagerie, o condiție – nu e chiar boală – care face ca îmbătrânirea să aibă loc foarte lent, adică îmbătrânește în 15 ani cam cât un om normal într-un an. În prezent are 439 de ani și arată cam de 41.

Cândva în aceste sute de ani, a existat o poveste de iubire tristă (cum altfel, când ești nemuritor?!), din care a rezultat o fată care i-a moștenit condiția și pe care o caută, dar ei nu sunt singurii nemuritori, iar Tom face parte dintr-o comunitate de oameni cu anagerie, care-și spun albatroși și care au de respectat reguli foarte stricte pentru ca oamenii normali (“musculițele efemere”) să nu le descopere secretul, pedepsele pentru cei care le încalcă fiind drastice.

Așadar, este un roman doldora de întâmplări, răsturnări de situații, suspans, iar povestea captivantă este presărată și cu multe idei care m-au pus pe gânduri, mai ales că, deși știu că n-o să devin niciodată nemuritoare, iar până acum ritmul de îmbătrânire a fost unul normal (spre accelerat în zilele când mă privesc cu ochi critic), mi se pare mie că trebuie, totuși, să mă lămuresc măcar dacă mi-aș dori sau nu nemurirea Smile

Cum este nemurirea/ anageria descrisă de Matt Haig? Cam ca orice în viață…cu două tăișuri, deci destul de credibilă. Este fascinant să citești despre viața lui Tom Hazard din 1581 până în prezent, personalitățile pe care le-a cunoscut (Shakespeare, James Cook, Scott și Zelda Fitzgerald și alții), meseriile pe care le-a avut, cum a călătorit prin toată lumea și a învățat să cânte la vreo treizeci de instrumente muzicale, dar devii, în același timp, martorul stărilor nu tocmai plăcute pe care o viață atât de lungă le aduce.

Încă de la primele pagini, aflăm că, pe la mijlocul vieții unui albatros, apar durerile de cap, pentru că creierul uman nu este, totuși, făcut să ducă atâta “viață”.  Prea multe întâmplări, prea multe amintiri, prea mulți oameni, prea multe informații și prea multe emoții acumulate generează dureri și stări de confuzie. Cu siguranță, dacă învăța și niște metode de relaxare, dacă deprindea vreo tehnică de meditație, ar fi fost ceva mai ușor, mai ales că timpul nu-i lipsea, dar să nu fim cârcotași, este plauzibil ca creierul uman să suporte cu greu atâta informație, doar cunoaștem și noi impactul bombardamentului informațional.

Apoi, trăind atât de mult, ajunge să se plictisească de propria minte, iar aceasta devine o temniță din care are impresia că nu mai scapă. Aici am avut din nou o obiecție, anume că, dacă există suficient de mult interes și curiozitate pentru lume și oareșce dorință de a te reinventa din când în când, nu e obligatoriu să ajungi plictisit.

Daaar Matt Haig m-a contrazis destul de repede arătând că, în realitate, istoria se repetă destul de mult, că totul este un ciclu în care se joacă aceeași piesă cu alți actori, apăsând exact aceleași butoane și, la asta, nu prea am avut replică… 

În timpul căutării, mi-am pierdut speranța de multe ori. O căutare nu numai a unei persoane pierdute, ci și a unui alt lucru care pierise din viața mea – sensul. Mi-a trecut prin gând că ființele umane nu trăiesc peste o sută de ani fiindcă nu sunt în stare. Din punct de vedere psihologic, vreau să spun. Într-un fel, te cam epuizai. Nu mai aveai suficient sine să continui. Te plictiseai prea rău de propria minte. De felul în care se repeta viața. După o vreme, nu mai rămânea niciun gest sau niciun zâmbet pe care să nu-l fi văzut deja. Fiecare schimbare din ordinea lumii nu făcea decât să reflecte celelalte schimbări din ordinea lumii. Știrile nu mai erau știri. Însuși cuvântul “noutate” devenea o glumă. Totul era un ciclu. O rotație lentă. Iar toleranța față de ființele umane, care fac aceleași greșeli întruna, începe să se spulbere. Parcă ești blocat în același cântec, cu un refren care ți-a plăcut odată, dar acum te face să-ți smulgi urechile.

Foarte probabil, așa cum sugerează Matt Haig, dacă oamenii ar trăi niște sute de ani, ar dobândi și niște capacități de percepție diferită a realității și a timpului, ajungând să știe totul, și trecutul, și viitorul. Trăind secole și fiind eliberați de obsesia timpului scurt, poate că oamenii chiar ar înțelege altfel lumea și viața, s-ar vedea nevoiți să învețe din trecut de vreme ce se vor confrunta în mod direct cu consecințele propriilor acțiuni. Și da, un om care poate anticipa ușor și corect consecințe poate fi considerat un vizionar.

Nu înseamnă, însă, că, în lipsa nemuririi, suntem condamnați la repetiție infinită, pentru că se poate învăța din istorie, dar, citind cartea, mă gândeam că poate înveți mai ușor din trecutul trăit pe propria piele, deși…trăim vremuri în care este evident că nu învățăm nici din trecutul recent, adică din propriile experiențe.

Încheind într-o notă mai optimistă, abia aștept să văd ecranizarea și deja am notat Umanii de Matt Haig de citit în curând Smile

Presupun că e prețul pe care îl plătim pentru iubire: absorbi durerea celuilalt până o faci una cu tine.

Cu cât trăiești mai mult, cu atât îți dai seama că nimic nu e fix. Oricine va deveni un refugiat dacă trăiește suficient de mult. Oricine își va da seama că naționalitatea sa nu înseamnă nimic pe termen lung. Viziunea oricui asupra lumii va întâmpina provocări și va fi dezaprobată la un moment dat. Oricine va pricepe că să fii uman este ceea ce definește o ființă umană.

Ori de câte ori văd pe cineva citind, mai ales pe cineva la care nu mă aștept, simt cum civilizația a devenit puțin mai sigură. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.