Totul este iluminat (“în lumina trecutului”) de Jonathan Safran Foer

Totul este iluminat porneşte de la călătoria pe care scriitorul a făcut-o în Ucraina în căutarea femeii care i-a salvat viaţa bunicului său evreu în contextul masacrului naziştilor asupra satului Trachimbrod. Romanul, însă, are doar ca premisă această călătorie, pentru că, aşa cum Foer declară într-un interviu pentru The Guardian, personajele şi întâmplările prin care acestea trec sunt în mare parte rodul ficţiunii.

Ajuns în Ucraina, Foer este preluat de către Alexander – Alex Perchov – care urmează să-i fie ghid pe parcursul călătoriei, trimis de tatăl său care deţine agenţia “Călătorie la origini” creată special pentru emigranţii care revin în Ucraina să-şi regăsească rădăcinile. Alex vine împreună cu bunicul său pe post de şofer, în ciuda faptul că se declară “orb”, şi cu Sammy David Junior Junior, câine însoţitor de nevăzător, de fapt o căţea oarbă.

Această echipă de căutare neobişnuită va trece prin tot felul de întâmplări, de la întâmplări hazlii, care vor face deliciul cititorului, la întâmplări marcate de magie, care ne pun pe gânduri şi de care scriitorul se foloseşte pentru a medita pe teme precum iubirea, trădarea, războiul, memoria, şi pentru a închide cercul căutării.

Cartea este construită pe trei fire narative: capitolele din romanul pe care Foer îl scrie după călătorie şi care redau istoria fictivă a satului Trachimbrod, povestea căutării scrisă de către Alex şi scrisorile pe care acesta i le scrie lui Foer după ce acesta din urmă se întoarce în America şi în care îşi dă cu părerea despre paginile de roman, dar se şi scuză pentru unele dintre pasajele din povestea scrisă de el sau le explică. Cele două fire al căror povestitor este Alex abundă în umor de limbaj, pentru că, deşi acesta pretinde că vorbeşte fluent engleză, exprimările sunt cât se poate de caraghioase, probabil şi mai comice în original.

Istoria Trachimbrod-ului este pentru scriitor un pretext pentru a vorbi despre evrei, despre ce consideră a le fi caracteristic. El însuşi un colecţionar, Foer îi caracterizează pe evrei ca fiind foarte preocupaţi de trecut, mereu atenţi să nu rateze ocazia de a lăsa în urmă indicii, dar şi de a le colecta, astfel încât să se asigure amintirea, posibilitatea viitorului de a cunoaşte trecutul, pentru că “totul este iluminat de lumina trecutului”.

EVREII AU ŞASE SIMŢURI
Pipăitul, gustul, văzul, mirosul, auzul…memoria. În timp ce creştinii percep şi analizează lumea prin simţurile tradiţionale şi folosesc memoria doar ca pe un mijloc secundar de interpretare a evenimentelor, pentru evrei, memoria nu este mai puţin primară decât înţepătura unui bold, sau luciul lui argintiu sau gustul sângelui pe care îl face să ţâşnească din deget. Evreul e înţepat de un bold şi-şi aminteşte alte bolduri. Numai legând înţepătura de bold de alte înţepături mai vechi – când mama lui a încercat să-i repare mâneca, cu braţul lui înauntru[…] Când un evreu dă peste un ac, el se întreabă: A ce aduce el aminte?

Pe lângă această natură reflexivă preocupată de înţelesul trecutului, evreii descrişi de Foer în Totul este iluminat sunt atraşi şi încurajaţi spre cunoaştere şi instruire, se consideră Poporul Cărţii şi nu admit ca odraslele lor să nu fie învăţate, vădind un respect deja intrat în sânge pentru tot ce înseamnă educaţie, carte, cunoaştere. N-am idee dacă sunt doar mituri spuse de evrei sau chiar aşa este, dar mi-am amintit de filmul A Tale of Love and Darkness, ecranizarea romanului Poveste despre dragoste şi întuneric de Amos Oz, în care am fost impresionată de raportarea evreilor la educaţie, de preocuparea constantă pentru instruire, considerată la fel de importantă ca asigurarea zilei de mâine, poate chiar mai importantă.

Povestea Trachimbrodului este plină de elemente fantastice, un basm scris în notă modernă, în care Foer îmbină fantezia cu filosofia şi cu umorul într-un melanj cursiv, fără pic de forţare, de care eu m-am declarat impresionată, ca să nu mai spun că scriitorul care stăpânea această tehnică avea, la momentul la care a scris romanul, doar douăzeci şi patru de ani. Sunt, bineînţeles, tare curioasă cum a evoluat până la ultima carte, Iată-mă, care a apărut în 2016 şi care este pe lista de citit în curând.

Deşi basmul a fost partea preferată din punct de vedere literar din roman, trebuie să spun, însă, că sarea şi piperul cărţii îl reprezintă călătoria lui Foer în Ucraina, întâmplările povestite prin vocea lui Alex şi personajele care nu puteau fi mai diferite şi mai amuzante. Un adevărat road movie se desfăşoară în mintea cititorului, condimentat cu umor, cu suspans şi cu răsturnări de situaţie, unele ilare, altele triste sau de-a dreptul bulversante.

Jonathan Safran Foer dă dovadă de sensibilitate atât în construirea personajelor, care, deşi au uneori trăsături caricaturale, sunt înfăţişate cititorului parcă prin ochii cuiva care caută partea pozitivă în orice şi în oricine, cât şi în povestirile care formează istoria Trachimbrodului, în care include momente romantice şi consideraţii despre iubire cu atenţia şi prudenţa celui care consideră că se apropie de trăiri delicate şi nu o poate face decât cu grijă.

Aşa cum reiese din ce-am povestit deja, romanul este o combinaţie de realism şi magie, umor şi delicateţe, scris într-un stil naiv care ne sugerează să încercăm să privim lumea cu ochii unui copil care vede în toate ceva frumos şi vesel şi nu se concentrează pe întâmplările negre care prilejuiesc, de fapt, întregul demers.

Am văzut şi ecranizarea “Everything is illuminated”, filmul regizat de Liev Schreiber, cu Elijah Wood în rolul lui Foer. Pelicula nu tratează decât călătoria scriitorului, nu şi istoria Trachimbrodului, şi mai conţine câteva modificări faţă de firul poveştii din carte, dar păstrează umorul, întâmplările relevante şi personajele, motiv pentru care merită văzută.

Brod a descoperit 613 tristeţi, fiecare dintre ele absolut unică, o emoţie singulară fiecare, nici una dintre ele nesemănând mai mult cu orice altă tristeţe decât cu mânia, extazul, vinovăţia sau frustrarea. Tristeţea Oglinzii. Tristeţea Păsărilor Domesticite. Tristeţea de-a fi Trist în Faţa Părintelui Tău. Tristeţea Umorului. Tristeţea Iubirii Fără Eliberare.
Era ca o făptură care se îneacă dând aiurea din braţe, agăţându-se de orice ar fi putut-o salva. Viaţa ei era o luptă acerbă, disperată pentru a-şi justifica viaţa.

Viaţa lui Brod era o descoperire lentă că lumea nu era pentru ea şi că, nu ştia din ce motiv, ea n-avea să fie niciodată fericită şi sinceră în acelaşi timp. Se simţea de parcă dădea pe dinafară, producând şi adunând tot mai multă iubire înlăuntrul ei. Dar nu exista eliberare.[…] Aşa că trebuia să se mulţumească cu ideea de iubire – iubind iubirea de lucruri de a căror existenţă nu-i păsa deloc. Iubirea în sine a devenit obiectul iubirii ei. Se iubea pe sine îndrăgostită, iubea să iubească iubirea, aşa cum iubirea iubeşte să iubească şi era capabilă, în acel fel, să se împace cu o lume care nu era nici pe departe ceea ce ar fi nădăjduit ea să fie.
Nu lumea era marea şi salvatoarea minciună, ci dorinţa ei de a o face frumoasă şi dreaptă, de a trăi o viaţă cândva dată deoparte, într-o lume cândva dată deoparte din aceea în care păreau să existe toţi ceilalţi.

Ţi-am cumpărat nişte cărţi de la Luţk, spunea el, închizând uşa în faţa serii şi a lumii de-afară.
Nu ni le putem permite, spunea ea, preluând tolba grea. Va trebui să le dau înapoi mâine.
Dimpotrivă, nu ne putem permite să nu le avem. Ce nu ne putem permite mai mult, să le avem sau să nu le avem? Cum văd eu lucrurile, pierdem oricum. Prefer să pierdem cu cărţile.

Iubeşte-mă, pentru că iubirea nu există, şi eu am încercat tot ce există.

N-ar fi vrut ca Brod să ştie cum devenise mintea lui ca un geam, cum lunecau gândurile de pe ea, cât de multe erau confuziile pe care le făcea, cum nu reuşea să înţeleagă atâtea lucruri pe care i le spunea ea, cum îşi uita adesea propriul nume şi, ca o părticică din el care murea, chiar pe al ei.

– Cândva credeam că umorul e singura cale de a aprecia cât de minunată şi teribilă e lumea, de a sărbători măreţia vieţii. Înţelegi ce vreau să spun?
– Da, fireşte.
– Acum însă cred că e pe dos. Umorul e o cale de a te trage înapoi din faţa acestei lumi minunate şi teribile.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.