“Omul care mânca lumea” sau ce înseamnă să fii liber?!

Omul care mânca lumea de Nis-Momme Stockmann
Cu: Șerban Gomoi, Romeo Pop, Antoaneta Cojocaru/Sorina Ștefănescu, Alexandru Călin, Liviu Chiţu
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Muzica: Alexandru Suciu
Teatrul de Artă Bucureşti

Piesa Omul care mânca lumea se simte ca o pereche pe palme pe care o mână nevăzută ţi le dă. Mai întâi eşti confuz, după care, încet, încet, gândurile încep să zumzăie într-o mulţime de întrebări, dintre care, pentru mine, cea mai “gălăgioasă” este “ce înseamnă, de fapt, să fii liber?”

Personajul principal trece printr-o perioadă de criză. Recent divorţat şi dat afară dintr-un job care înţelegem că-i mânca zilele şi nervii, eliberat deci de ceea ce considera ca fiind pietrele de moară ale existenţei sale, decide să fie liber şi trăieşte mirajul libertăţii, în care nu depinde de nimeni şi de nimic. Doar că lucrurile nu sunt aşa de simple atunci când tatăl este în vârstă şi are nevoie de tine, când fratele mai mic aşteaptă un sfat şi îndrumare, când copiilor le e dor de tine şi tot aşa…

Oare există pe lume vreo idee mai vehiculată şi care să facă mai multe “victime” decât cea a ruperii din chingile responsabilităţii?! Să fim sinceri, personajul poate fi oricare dintre noi, pentru că nu există aspiraţie mai des întâlnită decât “libertatea”, a cărei definiţie a suferit ceva transformări în epoca individualismului în care trăim.

Scriam mai demult despre Libertatea reală şi-l citam pe Mahatma Gandhi: “Libertatea exterioară la care ajungem depinde de gradul de libertate interioară pe care îl dobândim”, după care povesteam că, în viziunea mea, libertatea interioară înseamnă cunoaştere – acceptare – asumare. Până la urmă, să fiu liber se traduce prin a fi în stare să-mi asum consecinţele a ceea ce înseamnă “cum sunt”, bineînţeles fără a-i afecta pe ceilalţi.

Textul nu detaliază viaţa personajului, împrejurările în care a divorţat şi a rămas fără loc de muncă, dar reacţiile, replicile, atitudinile şi stările personajelor sunt indicii suficiente pentru a înţelege despre ce e vorba şi care ar fi putut fi parcursul personajului, de la copilăria lipsită de afecţiunea paternă până la momentul revoltei împotriva responsabilităţilor. Revolta împotriva tatălui şi dorinţa de a nu proceda ca el, de a trăi altfel decât părinţii lui, îl aruncă exact în capcana repetiţiei în raport cu proprii copii.

Dramaturgul german Nis-Momme Stockmann expune doar un tablou de viaţă, dar aş zice că, fiind vorba de un moment de răscruce în viaţa personajului, este un episod cheie, un episod care reflectă care sunt limitele pe care societatea actuală le impune, dar şi ce înţelegem prin libertate. Prins parcă între ciocan şi nicovală, nici scriitorul nu dă verdicte, ci ne lasă să ne punem mintea la contribuţie şi să ne întrebăm ce vrem de fapt de la viaţă?

Se pare că la capitolul libertate stăm bine, avem însă oareşce probleme la partea cu “asumarea”. Libertate? Daaaa, bineînţeles, dar stai puţin, asta înseamnă şi consecinţe?! A, nu, pe alea nu le primesc, eu vreau doar crema de pe libertate.

George Bernard Show spunea că “libertatea înseamnă răspundere, de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea”, iar Jean-Paul Sartre era de părere că omul dispune de libertate şi responsabilitate absolute. Deşi tandemul “libertate-responsabilitate” ne este foarte cunoscut, nu doar din cărţi, ci mai ales din realitatea de toate zilele, când ne tot lovim de consecinţele alegerilor noastre, indiferent că vrem sau nu să vedem legătura de cauzalitate, ne place nouă să-l sfidăm uneori, să jucăm la ruleta consecinţelor sperând că ne salvează norocul. Uneori, norocul intervine, alteori, consecinţele îşi arată colţii şi mai învăţăm câte o lecţie…

Tot cam aşa şi în piesa Omul care mânca lumea. Personajul îşi ia, cum s-ar zice, lumea în cap, dar uită că, atâta timp cât nu ne-am născut în eprubete, înseamnă că venim în şi din interdependenţă, că avem nevoie unii de alţii şi că nu poţi primi fără să oferi, pentru că, mai devreme sau mai târziu, “plăteşti”. Asta nu înseamnă că, atâta timp cât ne aflăm într-o reţea umană, avem părinţi, copii, prieteni, nu putem fi liberi. Dar tocmai aici intervine libertatea interioară despre care vorbeam mai demult şi care înseamnă cunoaştere – acceptare – asumare. Să fii liber înseamnă să ştii cine eşti, ce-ţi doreşti şi care-ţi sunt nevoile, să accepţi toate astea şi să ţi le asumi.

Nouă ne place libertatea care nu presupune alegeri, trăim într-o societate care ne consumă şi, la rândul nostru, trebuie să consumăm cât putem de multe, oricum, mai mult decât putem digera, le vrem pe toate şi, aşa cum spunea un personaj din piesă, avem impresia că lumea se învârte în jurul nostru. Din păcate, însă, viaţa înseamnă alegere după alegere, după alegere, şi nu e uşor să alegi ţinând cont de toate efectele, asupra ta, asupra celorlalţi, asupra drumului pe care te afli sau pe care ai vrea să mergi, dar, dacă eşti foarte sincer cu tine şi-ţi asumi cine eşti, cu bune şi mai puţin bune, alegerile vin de la sine şi nu poţi da greş, pentru că ele vor fi exprimarea fiinţei şi libertăţii tale, nu a vreunei presiuni exterioare.

Piesa “Omul care mânca lumea” a fost aleasă în 2010, ca fiind una dintre cele mai bune piese din Europa de către ETC – European Theatre Convention.

Am fost impresionată de jocul actorului din rolul principal, Şerban Gomoi, dar şi de Sorina Ştefănescu şi Romeo Pop.

Omul care manca lumea1

Piesa este alertă, nu prea-ţi lasă timp să respiri şi garantez că provoacă lacrimi. O primă reacţie va fi să-i sunaţi pe cei dragi, dar efectul nu se termină aici…bineînţeles, piesa ajunge la fiecare altfel, pe alte paliere ale vieţii, dar în mod cert veţi pleca acasă cu…dileme existenţiale Smile

În concluzie, vă sfătuiesc să n-o rataţi! Următoarele reprezentaţii au loc pe 23 octombrie, 31 octombrie şi 1 noiembrie la Teatrul de Artă Bucureşti.

Sursă imagini

Facebook comments:

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.