Viaţa – un întreg perfect rotunjit?

“Umbrele deconcertante ale morţii. “M-am trezit brusc din somn cu senzaţia că îmi este frică de moarte”, mi-a spus Jorge la telefon, “şi chiar acum am un sentiment de panică.” Era cu puţin înainte de ora trei dimineaţa. Visase că se afla pe scenă, aşezat la noul său pian cu coadă, marca Steinway, dar nu ştie să cânte.[…]

“M-am trezit şi am înţeles deodată că, în decursul acestei vieţi, nu o să mai reuşesc să cânt la pian aşa cum ar merita acest instrument. Probabil îţi spui acum în sinea ta: păi era clar de la bun început. Şi fireşte că pe undeva mi-am dat şi eu seama de asta. Dar, vezi, când m-am trezit mi-am dat pentru prima dată cu adevărat seama. Iar acum mi-e tare frică.”

“Frică de ce?” l-am întrebat. “Care este obiectul precis al fricii tale?”

“Pianul – începând cu noaptea aceasta îmi aminteşte că există lucruri pe care nu o să mai ajung să le fac la timp. Nu este vorba de bucurii minore şi insignifiante, despre plăceri trecătoare, cum ar fi: să bei un pahar cu apă pe o arşiţă plină de praf. Este vorba de lucruri pe care doreşti să le faci şi să le trăieşti, deoarece de-abia ele ar întregi şi rontunji viaţa ta – această viaţă cu totul personală – deoarece fără ele viaţa ta ar rămâne incompletă, un tors, un simplu fragment.”

Dar, am ripostat, după ce ai murit nu mai eşti în situaţia de a putea constata şi deplânge acest fragmentarism.

Desigur, admise Jorge, dar este vorba despre conştiinţa actuală, vie, despre conştiinţa că viaţa va rămâne neterminată, fragmentară, lipsită de armonia scontată. Tocmai în faptul că îţi dai seama de asta rezidă gravitatea situaţiei – tocmai asta generează teama de moarte.

Dar, am spus, cred că nu se simte deprimat fiindcă acum, adică în momentul când stăm de vorbă, viaţa sa nu a atins încă această rotunjire interioară. Sau poate totuşi?

Nu, spuse; nu susţine că regretă că nu a trecut până acum prin toate trăirile care ar trebui să facă parte din viaţa sa pentru ca aceasta să devină un întreg perfect rotunjit. Dacă faptul că eşti conştient de lipsa de complinire actuală a propriei vieţi ar fi, luat în sine, o nenorocire, omul ar trebui să fie toată viaţa nefericit. Conştiinţa deschiderii ei spre viitor ar trebui, chiar invers, să fie o dovadă că este vorba despre o viaţă încă vie şi în desfăşurare şi nu despre una moartă. Înseamnă că motivul nefericirii este, probabil, altul, şi anume conştiinţa că nu va fi posibil nici în viitor să aibă parte de acele trăiri menite să desăvârşească şi rotunjească viaţa.

Dacă, însă, lipsa de rotunjire interioară nu riscă să transforme niciuna singură din clipele disparate într-o clipă nefericită, am spus, atunci de ce acest lucru să nu fie valabil şi pentru toate clipele pătrunse de conştiinţa că rotunjirea nu mai poate fi realizată? În realitate, se pare că acea complinire este urmărită doar ca un proiect de viitor, ca ceva spre care se îndreaptă năzuinţele noastre şi nu ca un obiectiv pe care îl atingem.

“Voi încerca să mă exprim altfel” am spus. “Din ce punct de vedere imposibilitatea de a realiza această rotunjire este ceva deplorabil şi un obiect al anxietăţii? Este clar că nu din punctul de vedere al clipelor luate în scurgerea lor, pentru care absenţa complinirii nu reprezintă o carenţă, ci un imbold, un semn că sunt un organism viu.”

Jorge admise că, pentru a simţi acea angoasă cu care se trezise el, ar trebui poate să te situezi pe un alt punct de vedere, diferit de cel al clipelor obişnuite, cu deschidere spre viitor. Ca să poţi intui aspectul negativ al lipsei complinirii interioare ar trebui să consideri viaţa ca un întreg, să o priveşti oarecum în sens invers, adică de la sfârşitul ei spre început – aşa cum procedezi când te gândeşti la moarte.

“Dar din ce cauză această perspectivă ar fi un motiv de panică?” am întrebat. “În fond, am căzut de acord că actuala incompletitudine a vieţii tale nu este un neajuns, ea reprezentând un timp trăit. Îmi vine să cred că o resimţi ca un deficit doar fiindcă vezi în ea o incompletitudine de care nu îţi vei mai da seama, cu alte cuvinte o incompletitudine pe care nu o poţi constata decât de dincolo de mormânt. Căci cât timp eşti încă în viaţă nu poţi da o fugă în viitor pentru ca, privind de acolo – adică dinspre un punct terminus încă inexistent – să fii disperat din cauza unei deficienţe din viaţa ta care trebuie să ajungă mai întâi până la acel punct terminus anticipat. În felul acesta, teama ta de moarte pare să aibă un obiect ciudat, şi anume o incompletitudine a vieţii pe care nu o vei putea trăi pe viu niciodată.”

Această rotunjire şi împlinire a vieţii, a cărei lipsă anticipată provoacă atâta teamă – ce ar putea ea însemna? În ce ar putea consta dacă ne gândim cât de rapsodică, fluctuantă şi capricioasă este viaţa noastră, atât cea interioară, cât şi cea exterioară? În realitate, nu suntem turnaţi într-o singură bucată – nu, nu, câtuşi de puţin. Oare doar vorbim despre necesitatea de a ajunge la o saturaţie a trăirilor? Oare asta îl chinuia pe Jorge, adică dorinţa irealizabilă de a se aşeza la un Steinway strălucitor şi a asimila muzica lui Bach într-o modalitate care devine posibilă doar dacă sonorităţile sunt generate de propriile degete? Sau este cumva vorba despre dorinţa de a fi trecut prin suficiente ipostaze şi momente pentru a putea relata despre o viaţă complinită şi rotunjită?

Să fie, în ultimă instanţă, o problemă de autoimagine? Adică să fie vorba despre imaginea pe care mi-am făcut-o, cu mult timp înainte, despre tot ceea ce ar trebui să realizez şi să trăiesc pentru ca viaţa să capete un aspect acceptabil pentru mine? În acest caz, se pare că teama de moarte, ca teamă de nerealizare, s-ar afla la cheremul meu, căci eu sunt acela care schiţează cum ar trebui să arate imaginea propriei vieţi pentru a ajunge la complinire. În consecinţă, ar fi foarte simplu să modific imaginea în aşa fel încât viaţa mea să-i corespundă deja de pe acum – iar frica de moarte ar trebui să dispară pe loc.

Dacă ea persistă totuşi, motivul este următorul: această imagine, deşi configurată de mine şi nu de altcineva, nu este generată de un arbitrar capricios, nefiind compatibilă cu orice modificare, ci este adânc înrădăcinată în mine însumi, înfiripându-se din raportul de forţe dintre simţire şi gândire, care mă caracterizează. În felul acesta, frica de moarte ar putea fi definită drept frica de a nu reuşi să devin acel pe care l-am preconizat.

Conştiinţa clară ca lumina zilei a limitării, resimţită de Jorge în toiul nopţii – acea conştiinţă pe care o trezesc probabil şi eu, cu ajutorul cuvintelor, în unii pacienţi, atunci când le comunic un diagnostic fatal – ne tulbură mai mult ca orice altceva, fiindcă urmărim (adeseori fără să ne dăm seama) de-a lungul întregii vieţi realizarea acelei rontunjiri şi compliniri, şi fiindcă fiecare clipă care ne reuşeşte ca clipă vieţuitoare îşi extrage vieţuirea tocmai din faptul că reprezintă o parte componentă din puzzle-ul acelui întreg necunoscut. În clipa în care ajungem la certitudinea că această complinire nu va mai putea fi realizată în veci, nu ştim, dintr-odată, cum să trăim timpul care acum nu mai poate fi consacrat atingerii acestui obiectiv. Acesta este punctul de plecare al unei experienţe ciudate şi zguduitoare prin care trec unii dintre pacienţii mei condamnaţi să moară, şi anume că, deşi timpul a devenit atât de scurt, ei nu mai ştiu cum să profite de el.[…]

Nu era evident, simplu şi clar în ce ar fi constat spaima lor dacă ar fi aflat, în această clipă, că vor muri curând? Mi-am expus faţa nedormită în bătaia soarelui gândind: Vor doar să soarbă cât mai mult din seva vieţii, indiferent cât de uşoară sau grea, cât de sărăcăcioasă sau de îmbelşugată ar fi aceasta. Nu vor să ia sfârşit, chiar dacă după aceea nu ar mai simţi lipsa vieţii care s-a sfârşit – şi chiar dacă îşi dau seama de asta.”

Pascal Mercier – Trenul de noapte spre Lisabona

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.