Aspidistra să trăiască!

Romanul lui Orwell m-a făcut să-mi pun întrebări încă de la titlu. Habar n-aveam ce este aceea o aspidistră şi am aflat: o plantă de apartament cu frunze late, lucioase, de culoare verde închis, care supravieţuieşte în cele mai grele condiţii, n-are nevoie de prea multă apă sau lumină. Fiind preferată de majoritatea oamenilor (cel puţin de către londonezi) ca plantă decorativă, devine în roman simbolul “aşezării”, al unei existenţe cuminţi şi domestice, al celor care au un loc de muncă bunicel, sigur, o casă şi o familie, al clasei medii din Londra interbelică.

Gordon Comstock urăşte aspidistra şi detestă tot ce înseamnă ea, fără să realizeze că, puţin câte puţin, va deveni el însuşi o aspidistră, o plantă indiferentă la mediu.

Se spune că orice calitate împinsă la maxim devine un defect. La fel se întâmplă chiar şi cu idealurile înalte…deşi ne place să credem că idealurile merită toate sacrificiile şi am fi tentaţi să gândim că, de exemplu, revolta împotriva materialismului care domină societatea, atât în vremea lui Orwell, cât şi azi, nu poate fi decât demnă şi justifică orice, ei bine, extremismul nu e tocmai bun nici măcar atunci când direcţia pare corectă.

Recunosc că, pe la începutul cărţii, îl cam încurajam pe erou să se revolte, cu atât mai mult cu cât critica vehement domeniul publicităţii şi despuia goana după profit din spatele imaginilor idilice cu care ne intoxică reclamele.

Romanul se dezvoltă pe două linii, care nu sunt demarcate decât prin expunerea unor idei opuse, prin arătarea feţei şi a reversului. Înfierând ciocnirea nefericită care s-a produs dintotdeauna între artă şi comerţ, zeul ban fiind mai mereu prea puţin sau deloc impresionat de artă, lăcomia din toate domeniile şi nevoile tot mai diversificate care generează şi mai multă lăcomie, Orwell face din Aspidistra să trăiască! o adevărată satiră a societăţii capitaliste, acesta fiind un plan general în care revolta personajului este de înţeles, iar încăpăţânarea lui de a nu se supune zeului ban este nobilă.

Dar autorul nu se opreşte aici şi pot spune că de-abia explorarea planului individual, prin crearea, de fapt, a unui personaj care devine puţin câte puţin caricatural, reprezintă deliciul cărţii. Orwell se plasează în poziţia de avocat al diavolului demonstrând cum, în ciuda unei societăţi care împiedică afirmarea valorii în lipsa susţinerii financiare, o revoltă dusă la extrem nu are niciun alt efect decât autodistrugerea.

Animat de dorinţa de a fi poet, Gordon renunţă la munca de copywriter într-o firmă de publicitate şi alege să trăiască de pe-o zi pe alta, ca angajat la un librar, pentru a nu fi subordonat banului şi a putea să scrie liber.

Lipsa, însă, face ca banul să devină o obsesie pentru el şi nici vorbă de eliberare. În mintea lui, totul se învârte în jurul banilor, toate eşecurile lui sunt provocate de lipsa acestora şi, mai mult, într-o stare de mizerie fizică şi psihică, nu reuşeşte să mai scrie nimic. Se simte un ratat şi nemulţumirea de sine îi consumă toată energia, îl goleşte şi-i otrăveşte întreaga viaţă. Nu se consideră demn de a fi iubit şi, astfel, îşi respinge iubita şi refuză orice formă de afecţiune sau ajutor.

Plasarea într-o extremă fie distruge, fie invită, mai devreme sau mai târziu, cealaltă extremă. Înaintam în roman şi nu puteam să imaginez niciun final plauzibil pentru personajul nostru, dar Orwell ne surprinde cu un final perfect, ironic şi cât se poate de posibil. Atunci când nu suntem în stare să ne ridicăm, când ne lăsăm târâţi prin hăuri, viaţa, adică ceea ce se întâmplă când personajul îşi face alte planuri, vine peste noi şi face ordine.

Bineînţeles, nu spun mai mult Smile

Ceea ce-şi dorea cu adevărat era să scape din lumea banilor. Avea în minte o noţiune foarte vagă despre cum ar fi putut să-şi ducă viaţa fără bani, ca un anahoret. Îşi spunea în sinea lui că, dacă dispreţuieşti banii în mod sincer, tot reuşeşti să te descurci cumva, ca păsările cerului. Ceea ce uita, însă, era că păsările cerului nu au de plătit chirie pentru camerele în care locuiesc. Poetul muritor de foame în mansarda lui, dar muritor de foame într-un fel care să nu fie dezagreabil, asta era viziunea lui Gordon despre el însuşi.

 

Mai mult decât atât, în cele şapte luni n-a mai scris nimic. Cel dintâi efect al sărăciei este acela că-ţi ucide gândirea. Atunci a înţeles, ca şi cum ar fi descoperit ceva nou, că nu scapi de bani prin simplul fapt că nu-i mai ai. Dimpotrivă, devii sclavul banilor, fără speranţă de scăpare, până ajungi să ai suficienţi bani din care să trăieşti, până ajungi la “bunăstare”, porcăria aia de termen preferat al clasei de mijloc.

 

Sentimentul că oamenii în general, inclusiv Rosemary, nu au cum să nu-l dispreţuiască pentru sărăcia lui este prea puternic pentru a putea fi stăpânit. Numai printr-o independenţă rigidă, plină de suspiciune, îşi mai poate păstra cât de cât respectul de sine.

 

Cu adevărat oribil este faptul că lacrimile ei, în loc să-l tulbure pe Gordon, îl plictisesc şi-atât, ca şi cum n-ar putea să-i pese; şi totuşi, în străfundurile sufletului său, este un fel de inimă interioară, căreia-i pasă tocmai fiindcă lui personal nu-i pasă. Numai de l-ar lăsa în pace! În pace şi singur! Să nu-i mai sâcâie întruna conştiinţa de om ratat. Să-i dea voie să se scufunde, cum zice ea, să alunece din ce în ce mai jos, în lumile alea liniştite, unde nu există bani, eforturi şi obligaţii morale.

 

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.