The Impossible

The Impossible (2012)
Regie: J.A. Bayona
Scenariu: Sergio G. Sánchez, María Belón
Distribuţie: Ewan McGregor, Naomi Watts

De mai multă vreme dau roată acestui film şi tot nu mă hotăram să-l văd, pe de-o parte, bănuiam că va fi plin de clişee hollywoodiene (şi chiar este, deşi filmul este producţie spaniolă), pe de altă parte, anticipam că mă va impresiona cam tare.

Convingerea de a-l vedea a pornit de aici:

Nojima şi fiica lui erau acasă, în bucătărie, când zidul de apă neagră şi resturi le-a izbit casa. În câteva secunde, Nojima s-a trezit izbit de tavan, iar fiica lui a dispărut. Credea că o să se înece acolo, dar în mod miraculos, casa a fost smulsă din temelii, chiar în momentul în care tavanul a cedat, iar el a fost propulsat la etaj, în dormitor, unde soţia lui stătea ghemuită într-un colţ, ţinându-l în braţe pe fiul lor, abia un bebeluş.
– Am încercat s-o prind de mână, spune el. Aproape că reuşisem, dar apoi casa s-a înclinat şi s-a rupt în două.
Soţia şi fiul lui au fost târâţi de puhoi. A crezut că încă îi poate ajunge. A reuşit să se agaţe de acoperişul unei clădiri de beton care trecea pe lângă el. Îşi putea vedea în continuare soţia în colţul dormitorului plutitor, ţinând copilul, dar apele o târau din ce în ce mai departe. A strigat-o. Mugetul apelor şi al ruinelor care se prăbuşeau era asurzitor.
– Era foarte puternic, dar cred că m-a auzit. S-a uitat la mine. Avea ochii măriţi, însă nu a scos nici măcar un singur ţipăt. Nu voia să sperie copilul. A continuat să se uite la mine până în ultima clipă.

Pasajul este din romanul Poveste pentru timpul prezent de Ruth Ozeki, despre care voi scrie curând, şi m-a pus pe gânduri.

Pe scurt despre The Impossible: o familie fericită cum numai în filme poţi vedea decide să petreacă Crăciunul din 2004 în Thailanda.

The_Impossible-1

După un început în care îi vezi cum plesnesc de iubire şi de înţelegere – nu contest că există în realitate aşa ceva, dar parcă prea au fost alese scenele pentru a contrasta evident cu ce avea să urmeze – vine tsunami-ul, care împrăştie familia în toate direcţiile valurilor. Toţi trec prin momente de groază, dar filmul se concetrează pe membrii familiei, pe încercarea lor de a supravieţui şi de a se regăsi.

The_Impossible-2

Deşi se bazează pe un caz real, acţiunea şi replicile par pe alocuri forţate, pentru că, cel mai probabil, din povestea protagoniştilor reali s-au ales şi prelucrat acele momente care urmau să zguduie spectatorii şi să le provoace lacrimi într-o manieră facilă. În ciuda faptului că vedeam trucurile, m-a impresionat, am bocit mare parte din film, dar asta nu pentru că mă atingeau replicile slabe ale personajelor, ci pentru că m-am conectat mai degrabă la povestea reală din spate decât la Ewan McGregor şi Naomi Watts, care da, a jucat foarte bine.

Nu forma, ci fondul m-a cutremurat. M-am gândit la oamenii care au trecut cu adevărat prin momentele descrie în The Impossible şi m-am întrebat, întâi, eu ce aş pierde dacă aş trăi o asemenea tragedie. Apoi am ajuns, din nou, la o întrebare care mă preocupă de mult: de ce ne încăpăţânăm să ne comportăm ca nişte răsfăţaţi, de ce atunci când adevărata tragedie lipseşte, căutăm noi nod în papură vieţii şi dramatizăm toate prostiile?!

Revenind la o idee scrisă în Antidot împotriva noastră, că însăşi absenţa unui motiv real de suferinţă trebuie să fie o bază suficientă pentru a încerca să ne bucurăm de viaţă, mi-am dat seama, din nou, că definirea unui motiv real de suferinţă este mult prea subiectivă şi depinde prea mult de ce-am experimentat deja şi de cât reuşim să ne transpunem în dramele altora pentru a înţelege că, de multe ori, suntem unicii creatori ai propriilor drame, de altfel, incorigibili, chiar şi atunci când ştim asta.

Recunosc că trăiesc cumva într-un glob de sticlă, refuzând, de exemplu, ştirile – în principal tot din cauza formei, a dramatismului ieftin cu care se prezintă realitatea -, dar sunt totuşi conştientă de ce se întâmplă în jur, suficient cât să încerc măcar să mă bucur de ce trăiesc, pentru că, aşa cum spune Şişkin:

E război, iar eu cânt.[…] Dar eu vreau să cânt. Şi nu sunt vinovată că tinereţea mea s-a nimerit în timpul războiului! Şi altă tinereţe n-o să mai am! Şi sunt convinsă că e la fel de important să cânţi, când în jur există ură şi moarte. Poate e şi mai important.
Aşa cred eu: dacă undeva, pe pământul ăsta, răniţii sunt omorâţi cu patul puştii, trebuie ca în alt loc oamenii să cânte şi să se bucure de viaţă! Şi cu cât e mai multă moarte în jur, cu atât mai important e să-i opui viaţa, iubirea, frumuseţea!

Nu recomand neapărat filmul, am scris toate astea inclusiv pentru a mă convinge pe mine, dar, dacă aveţi nevoie de el ca să vă reamintiţi că aveţi o viaţă frumoasă şi că este un răsfăţ să te complaci în suferinţă, doar ca exerciţiu şi doar pentru că este mai confortabilă drama cunoscută şi băltită decât o potenţială suferinţă reală, ar fi bine să-l vedeţi Smile

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.