Părul Venerei

Primul gând când am terminat Părul Venerei a fost: sper că nu va trebui să aştept până în 2015 ca să citesc un nou roman de Mihail Şişkin! Asta pentru că scriitorul rus şi-a publicat romanele la câte cinci ani diferenţă, iar ultimul, Scrisorar, a apărut în 2010.

Recunosc că aveam emoţii cu această carte. Mi s-a întâmplat să fiu în extaz la prima întâlnire cu un scriitor şi, apoi, cu ocazia unei alte cărţi, să fiu dezamăgită. Din fericire, nu este cazul lui Şişkin, din contră! Mi-ar fi greu să spun care dintre cele două romane mi-a plăcut mai mult. Părul Venerei este un roman mai complex decât Scrisorar, însă în acelaşi stil îmbătător pe care, de-acum, cred că l-aş recunoaşte din câteva rânduri Smile

Romanul “se întâmplă” pe mai multe fire narative, legate între ele prin personajul “interpretul”, un personaj fără nume, de inspiraţie autobiografică. Traducător de limbă rusă la un birou elveţian pentru imigranţi, interpretul trăieşte în prezent secţiunea întrebări şi răspunsuri, dialogurile dintre cei care solicită azil şi autorităţile elveţiente. Tot el scrie scrisori fiului său şi-şi aminteşte povestea de iubire cu fosta soţie şi călătoria lor în Italia. Tot interpretul şi-a dorit cândva să scrie biografia unei cântăreţe celebre, al cărei jurnal din tinereţe îl citeşte. Şi tot el, în pauzele de la muncă, citeşte despre războaie antice.

Inevitabil, unele dintre “coordonatele” vieţii lui ajung să se întrepătrundă, dar nu aşa cum te-ai aştepta. Scriitura curge, planurile se succed natural şi nici măcar nu-ţi pui problema dacă ar trebui sau nu să se intersecteze la un moment dat…şi nici nu se vor intersecta. Nu e o construcţie în care toate drumurile duc spre un anume deznodământ, în care toate sunt legate evident şi concret între ele. Nu, este pur şi simplu viaţa.

Acţiunea este atât de puţin importantă pe lângă temele pe care scriitorul le atinge. Ai de-a face cu un roman despre nimic, dacă îţi doreşti şi cauţi un curs logic de care să te legi şi pe care să-l urmezi, sau un roman despre tot, dacă înţelegi să te laşi purtat de rânduri, de cuvinte, de idei şi de imaginile pe care Şişkin ţi le oferă.

Da, este, de fapt, un roman de idei, de întrebări despre viaţă, moarte, iubire, fericire, limita între tine şi ceilalţi şi, în acelaşi timp, necesara interconectare, despre graniţa între a fi empatic şi a-ţi păsa de durerile altora şi ale lumii şi a fi totuşi prezent în viaţa ta şi a te bucura de ea, în ciuda suferinţelor din jur.

Una din preocupările care răzbate printre rândurile cărţii este însuşi scrisul. Întâi de toate, scriitorul ţine să pună punctul pe i într-o dilemă pe care aproape oricine scrie (ceva, orice) o are: pentru cine scrii sau, de fapt, scrii pentru cineva? Prin tot ce înseamnă “scris” în Părul Venerei – de la scrisori, la transcrierea dialogurilor şi la jurnalul cântăreţei – Şişkin ne spune că da, scrisul se adresează întotdeauna cuiva, indiferent că acel cineva este un individ sau o colectivitate şi indiferent dacă este sau nu reprezentat în mintea celui care scrie sau adresarea este oarecum inconştientă. Paginile din jurnal, în care gândurile tinerei se adresează mai mereu cuiva, schimbându-se destinatarul în funcţie de starea ei de moment, par a ne spune că nu există “scriu pentru mine”, că a spune asta ar însemna, totuşi, că te adresezi cel puţin unui cititor ideal care s-ar putea afla pe aceeaşi lungime de undă sau căruia rândurile tale i-ar putea, pur şi simplu, lumina mintea şi sufletul într-o direcţie.

Rămânând în sfera jurnalului, găsesc că e un act de curaj pentru un bărbat să scrie pagini din jurnalul unei femei la diferite vârste, dar Şişkin excelează în a intra pe rând în pielea fiecărui personaj şi a reda perfect vocile diferite ale acestora. Trăirile cântăreţei, pasiunea ei pentru muzică, nevoia de a cânta şi relaţiile strânse şi diferite cu multe personaje creionate numai prin prisma povestirilor ei o fac unul dintre cele mai “palpabile” personaje ale romanului, iar felul în care sunt zugrăvite iubirile adolescentine şi apoi cele de maturitate, analizate realist, fiecare altfel, dar fiecare la fel de puternică, te face să-i simţi extazul, preaplinul, dar şi suferinţele.

Ce mi se pare genial la scriitura lui Şişkin, atât în Scrisorar, cât şi în Părul Venerei, este un soi de atemporalitate. Deşi romanele sunt plasate în anumite perioade care pot fi localizate temporal, întâmplările şi sentimentele din ambele romane pot caracteriza foarte bine omenirea şi umanul din orice epocă, orice secol. Nu sunt romane ale momentului şi-mi dau seama că nu multe romane ar trece acest test.

O carte subtilă şi extrem de densă în acelaşi timp, condimentată pe alocuri cu poezie pură, despre sentimente simple disecate în trăiri complexe.

Fantezia este la ea acasă, neîngrădită de nimic şi te provoacă şi pe tine să nu mai încerci s-o cenzurezi într-un fir epic logic, ci să laşi firele pe care le împleteşte Şişkin să te poarte…oriunde.

Sunt, uneori, gânduri răzleţe, idei minunate, înşirate aşa cum vin în minte, aleator, pe care le citeşti, le reciteşti şi parcă nu-ţi vine să crezi că le vezi răsărind din pagină.

Iar ultimele pagini sunt un exemplu elocvent despre cum o pură înşiruire de fraze – de cele mai multe ori fără legătură între ele – poate fi scrisă în aşa manieră şi într-o asemenea cursivitate, încât nu poţi să laşi cartea din mână. Simţi efectiv cum scriitorul se joacă cu tine. Parcă ar fi o glumă, zâmbeşti, îl simţi ghiduş dincolo de rânduri şi, totuşi, nu se glumeşte cu temele despre care scrie şi nu, nu glumeşte, vorbeşte chiar foarte serios.

Atât cât (nu) mă pricep eu, citeam şi mă gândeam: oare cum o fi să poţi scrie aşa?! Indiscutabil e vorba de talent, te uiţi la cuvinte, la fraze, le simţi cum curg parcă fără nici cel mai mic efort şi ce efect au asupra ta…N-am idee dacă se studiază undeva, în licee, universităţi, în Rusia sau prin alte părţi, literatura lui Mihail Şişkin, dar cred că ar trebui.

După ce-am scris o postare atât de luuungă, dacă aţi avut răbdare să citiţi tot ce-am însăilat despre Părul Venerei, mai e nevoie să spun că o recomand?! Smile

Nimeni n-o să-ţi explice nimic. De fapt, nici nu poţi să explici. Este aşa, ca aerul pe care îl respiri. Începi să le respiri şi le afli. Decât să pui întrebarea: “Se poate”, atunci mai bine nu mai întrebi niciodată, o să ţi se răspundă “Nu se poate.” Omul poate numai lucrurile pe care singur le consideră posibile pentru el. Mai simplu, ai dreptul la tot. Numai că, în acest timp, pentru tot ce faci şi spui, va trebui să răspunzi, pentru fiecare pas şi pentru fiecare cuvânt. Am înţeles acolo ce înseamnă libertate. Nu e în niciun caz absenţa sârmei ghimpate. Nu. Este lipsa fricii. Este atunci când nu ai de ce să te apuci. Când nu ai nimic, deci nu te temi să pierzi ceva. Când ai spus un cuvânt şi te duci după el până la capăt.

 

Vorbea foarte interesant despre timp şi despre artă. Timpul este un fel de maşină de distrugere. “O ghilotină de birou, dacă doriţi. Ceva în felul unui aparat de tăiat pâine. Taie capul fiecărei secunde. Cum apare, poc! Treaba artistului e să oprească mâna care învârte această maşină. Să-ţi pui mâna ta pe a aceluia.”

 

Şi a mai spus că iubirea mea, oricare ar fi ea, va depinde de mine: cum Shakespeare este jucat de mii de actori, numai de ei depinde ce le va da Shakespeare, aşa şi cu iubirea – poate da multe, dar poate să nu dea nimic, numai repulsie, şi trebuie să ai un talent deosebit de a iubi, de a te dărui în iubire.

 

E război, iar eu cânt.[…] Dar eu vreau să cânt. Şi nu sunt vinovată că tinereţea mea s-a nimerit în timpul războiului! Şi altă tinereţe n-o să mai am! Şi sunt convinsă că e la fel de important să cânţi, când în jur există ură şi moarte. Poate e şi mai important.
Aşa cred eu: dacă undeva, pe pământul ăsta, răniţii sunt omorâţi cu patul puştii, trebuie ca în alt loc oamenii să cânte şi să se bucure de viaţă! Şi cu cât e mai multă moarte în jur, cu atât mai important e să-i opui viaţa, iubirea, frumuseţea!

 

Ea repetă adesea: “Se apropie timpul suferinţei. Trebuie să suferiţi serios.” Astăzi a spus că, odinioară, când citise cuvintele astea, le reţinuse, dar nu le înţelesese. “Dar acum totul a devenit aşa de simplu: pedeapsa nu e dată în niciun caz pentru păcate, ci pentru fericire. Totul îşi are preţul său: pentru fericire – durerea, pentru iubire – naşterea, pentru faptul de a te fi născut – moartea.”

 

Am trăit şi nu m-am băgat în seamă. Este o copilărie. Apoi deodată îţi dai seama că pur şi simplu nu eşti de capul tău, că trebuie să placi. Mai bine zis nu trebuie, ci vrei extrem de tare. Să placi tuturor din jur: bărbaţilor, femeilor, oglinzii, pisicii, pasagerilor din autobuz, norilor, apei de la robinet. Ca şi cum îţi pun în spate un sac pe care nu-l poţi ridica şi ţi se porunceşte – mergi. Dar, cu o asemenea povară, e imposibil să faci şi doi paşi.

 

Uite, merg aşa prin apartament şi iubesc şi nu pot să fac altceva. Tu nu eşti cu mine, dar asta nu are deloc importanţă, sunt aşa de plină de iubire pentru tine, că niciun alt gând, cât de mărunt ar fi, nu are unde să mai intre. Unde mă uit, te văd numai pe tine. Sunt pur şi simplu nişte crize de fericire! Huruie în calorifer apa, ce plăcut huruie! Pe fereastră intră aerul rece – şi ce bine e! Uite fularul tău – ce moale e la gâtul meu! Mă uit pe fereastră, doi oameni sub un felinar stau de vorbă cu nişte vălătuci de abur – ce limbă minunată au inventat! Şi sunt aşa de încântată de orice senzaţie numai pentru că simt, văd, pipăi. E numai bun momentul să plâng din cauza plenitudinii existenţei, dar mă duc să prăjesc cartofi cu ceapă – o să vii curând – şi plâng din cauza cepei, dar pentru mine, în momentul acesta, este acelaşi lucru.

 

Timpul este literal, eu scriu pagina asta şi viaţa mea s-a lungit cu aceste litere, iar viaţa celui care citeşte acum literele acestea s-a scurtat.

One comment

  • Buna. Acum puțin timp am avut prilejul sa mai citesc o „recenzie” a acestei carti, insa după ce am citit aici, cu siguranta voi citi Șișkin cu mai multă incredere. De-abia astept sa pun mâna pe Părul Venerei. Multumesc mult Smile

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.