Blue Jasmine

Blue Jasmine (2013)
Regie: Woody Allen
Scenariu: Woody Allen
Distribuţie: Cate Blanchett, Alec Baldwin, Sally Hawkins

Ultimul Woody Allen este clar altceva decât To Rome with loveMidnight in Paris şi Vicky Cristina Barcelona. Am tot citit că Woody Allen “se întoarce” în Statele Unite cu acest film, pentru care a ales San Francisco, dar, în timp ce Parisul, Roma şi Barcelona au fost “personaje” ale filmelor menţionate, San Francisco este doar un fundal care nu se distinge printr-o atmosferă specifică în Blue Jasmine.

Poate pentru că tonul peliculei nu este chiar pozitiv şi nu direcţionează cine ştie cât atenţia spectatorului către oraş, cum a fost cazul filmelor anterioare, când decorul parcă determina poveştile şi, în plus, chiar şi în cele mai sumbre momente, te loveai de umorul regizorului care-ţi schimba uşor perspectiva.

În Blue Jasmine, scenariul nu mai este la fel de picant. Deşi pe alocuri ironic şi amuzant, tema, suferinţa pe care o transmite Cate Blanchett dincolo de ecran nu-ţi permit să râzi în voie, zâmbeşti, pufneşti, dar nu te poţi amuza pe deplin.

Povestea este deja foarte cunoscută, n-o să insist asupra ei. Pe scurt, o femeie între două vârste se trezeşte fără niciun ban, fără soţ, nevoită să se mute din New York în San Francisco la sora ei. Din povestirile ei aflăm că a renunţat la facultate în ultimul an, îndrăgostită nebuneşte de Hal, iar acum, după o viaţă în lux, o viaţă ale cărei singure griji erau genţile Vuitton, petrecerile cu mii de invitaţi şi activităţile de caritate, adaptarea la un apartament normal, la o eventuală slujbă pare imposibilă.

Blue_Jasmine3

Dincolo de partea concretă a poveştii, vedem drama unei femei care s-a minţit toată viaţa, care a întors privirea de la orice i-ar fi clătinat câtuşi de puţin aparenţa de fericire în care trăia. Adevărata durere nu începe când pierde totul, ci când nu se întrevede nicio posibilitate să se adune şi să o ia de la capăt, când ajunge să vorbească singură – cu interlocutori imaginari -, pentru că nu-şi poate vorbi sieşi, pentru că ea se percepe pe sine doar în forma în care s-a etalat de-a lungul timpului.

Surprinzător pentru spectator, dar foarte corect dacă analizăm puţin, poate fi faptul că, deşi este evident că s-a ales praful de viaţa croită pe minciună şi pe superficialitate, personajul îşi propune aceleaşi scopuri şi se îndreaptă spre acelaşi mod de viaţă defectuos.

Blue_Jasmine2

Woody Allen a ales să reflecte ascunderea în spatele materialului, într-o viaţă plină de opulenţă şi aparenţă. Este poate cea mai frecventă formă de a ne “omite”. Dar, chiar şi când nu avem la îndemână materialul, cu toţii ne ascundem, găsim portiţe dincolo de care să trecem pentru a nu ne confrunta, de parcă toată viaţa ne aflăm într-un joc de-a v-aţi ascunselea cu noi înşine.

Povesteam mai demult despre dependenţa de o anume imagine pe care o avem despre noi, nu cea care transpare în exterior, ci cea pe care o percepem din interior. Îmi dau seama că, de cele mai multe ori, cele două imagini ajung în timp să se suprapună, cel puţin parţial, iar filmul mi-a semnalat o nouă variantă de “camuflaj”: ascunderea în suferinţă. Ce poate fi mai comod, atunci când ajungi pe muchie, la capătul puterilor, decât să iei suferinţa, durerea, drama ca pe un dat şi să te piteşti frumos în spatele ei, scutindu-te de orice efort pentru a te scutura şi a încerca măcar să depăşeşti?!

Dar despre asta mă gândesc să scriu mai mult într-o postare viitoare. Şi cine n-a făcut niciodată aşa, să arunce primul cu piatra Big Smile

Revenind la film, Jasmine plăteşte scump lipsa de prezenţă reală, substanţială în viaţa ei, cum mi se pare că poate fi numită ignorarea a tot ceea ce riscă să ducă la prăbuşirea castelului de cărţi de joc în care a trăit. Am mai văzut filme în care personajele sunt forţate să-şi reia viaţa de la zero, să treacă prin purgatoriul şi să înveţe din trecut, dar Woody Allen tratează diferit această temă, iar finalul este, poate moralizator, dar absolut credibil.

O admiram deja pe Cate Blanchett din alte filme, dar cu personajul din Blue Jasmine m-a lăsat fără cuvinte. Este un joc de Oscar. O compătimeşti şi-ţi vine s-o pocneşti în acelaşi timp.

Blue_Jasmine1

În concluzie, chiar dacă teme precum parvenitismul, decăderea materială, începerea unei noi vieţi, alegerea unei vieţi simple, dar bazate pe sentimente profunde în detrimentul aparenţelor, au devenit deja clişee, sunt abordate foarte realist şi convingător, iar filmul merită văzut.

3 comments

  • M-ai facut curioasa, il voi vedea si eu .

  • Am uitat de filmul asta…
    La Editura Pubica a aparut un volum biografic sub forma de interviu. Daca iti place Woody, ti-l recomand. Citind cartea mi-au aparut in minte vocea lui, expresia fetei lui asa cum le stiu din filme si alte interviuri. Sunt curioasa cum ti s-ar parea. E foarte natural si direct in tot ce spune. E foarte Woody Allen Big Smile)

    • Să ştii că am văzut cartea pe net, mi-am propus s-o iau şi am uitat…o trec pe listă să nu mai uit Smile De obicei, nu mă interesează cărţile de genul ăsta, cu şi despre diferite personalităţi, dar Woody Allen chiar merită lectura Wink

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.