Fetiţele. Rude sărmane

Fetitele.Rude sarmaneÎn sfârşit am descoperit-o şi eu pe Ludmila Uliţkaia. Am pătruns pe rând într-o copilărie zugrăvită complet diferit de varianta idilică şi deja clişeistică a amintirilor despre minunata vârstă şi într-o lume a copiilor ajunşi la vârsta maturităţii.

Chiar dacă personajele din Rude sărmane nu au nimic în comun cu cele din Fetiţele, cele două colecţii de povestiri par să se completeze, realizându-se o continuare şi un contrast între cele două lumi, cele două vârste, care parcă îndeamnă cititorul să caute o privire de ansamblu asupra vieţii şi asupra transformărilor, asupra viselor din copilărie şi năzuinţelor tinereţii în antiteză cu realităţi crude, cu întâmplări despre care avem tendinţa să ne gândim “mie nu mi se poate întâmpla”.

La primele povestiri, am avut uneori impresia că se terminau abrupt, că aş fi vrut de fiecare dată o continuare, că nu am reuşit să extrag suficient, pentru a înţelege apoi că fiecare povestire era exact atât cât trebuie, că mă orientam greşit pe firul întâmplărilor căutând parcă să primesc ceva mură în gură când, de fapt, rândurile spuneau chiar mai mult şi mai multe decât căutam eu. Odată ce am prins cheia pentru lectură, ca să zic aşa, am fost încântată de stilul Ludmilei Uliţkaia.

Umorul negru şi delicateţea – pentru mine combinaţia perfectă – îşi dau întâlnire în paginile povestirilor, îţi reţii totuşi râsul şi zâmbeşti amar.

Copilăria nu este inocenţă, iar personajele din Fetiţele sunt caracterizate printr-un soi de naivitate, dar sunt în acelaşi timp nişte “draci” de copii, roşi de ambiţii şi invidii. Competiţia între elevele alese să devină pioneri, rivalitatea dintre două surori gemene, curiozităţile erotice şi dragostea pasională a unei eleve pentru o profesoară sunt numai câteva din temele acestor povestiri, abordate într-o manieră foarte sinceră de scriitoarea rusă.

Dacă în Fetiţele avem de-a face cu mici drame, unele dintre poveştile din Rude sărmane m-au cutremurat. O femeie bolnavă se străduie să crească singură un copil cu sindromul Down şi să-i asigure pe cât posibil o viaţă normală chiar şi după ce ea nu va mai fi, doi soţi au surpriza unui copil la o vârstă destul de înaintată, dar, în ciuda temerilor legate de a fi părinţi la bătrâneţe, viaţa le rezervă o suferinţă la care nu se aşteptau.

Cu toate acestea, iubirea este la ea acasă în povestirile din colecţia Rude sărmane. Iubiri de tinereţe sau, din contră, amoruri neaşteptate la vârste mai mature, toate stârnesc pasiunea în sufletele femeilor care se dăruiesc cu totul vâltorii sentimentelor, sfârşind uneori în nebunie şi obsesii.  Povestirea mea preferată, Bronka, face parte din Rude sărmane.

Copilărie, sinceritate, iubire, pasiune, gelozii, moarte…toate redate într-un stil doar aparent direct, pentru că Ludmila Uliţkaia dovedeşte o subtilitate şi o fineţe, pentru care categoric rămâne pe lista mea de citit Smile

Fetiţele. Rude sărmane a apărut în Colecţia Raftul Denisei la Editura Humanitas Fiction.

O uzbecă ţesuse toată viaţa un covor din părul său: dacă-l priveai dintr-o parte, covorul era negru tăciune, din cealaltă, era alb-albăstrui. La mijloc era ţesut cu păr cărunt, cenuşiu-pestriţ, o tristeţe de păr.

Sergo îşi provoca mereu vedenia, punând-o în tot soiul de situaţii interesante şi luând foc de gelozie în aşa măsură, încât războiul din jur, cu bubuiturile lui asurzitoare, devenea banal, mistuit în focul invidiei lui ca firul de iarbă uscată.

 

A simţit deodată că-l seacă la inimă preocupările lui ştiinţifice lipsite de viaţă, că, oricât ar fi de ciudat, totul are legătură cu femeile, cu actul simplu şi violent de a poseda o femeie…

 

E un economist de ispravă, tare pe poziţie, specialist în împărţirea sectorială a capitalului…Aici autorului nu-i ajung cuvintele. Pe scurt, e specialist.

 

Ca să comunice, foloseau o mulţime de gesturi, semne şi mesaje secrete transmise pe muteşte, aşa încât nu prea aveau nevoie de cuvinte, se înţelegeau prin fluidul nevăzut, pornit din inimile amândurora.
[…] să adoarmă îmbrăţişaţi în acelaşi timp şi în aceeaşi poziţie de patruzeci de ani şi ceva, încât era greu de ghicit dacă forma bombată sau scobită de la natură a corpurilor lor era o garanţie a confortului sau dacă, în toţi anii ăştia, corpurile li se deformaseră în aşa fel, încât, venind fiecare în întâmpinarea celuilalt, se uniseră într-unul singur.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.