Soţul meu, Michael

N-aş putea spune de ce l-am evitat până acum pe Amos Oz…poate pentru că am văzut curgând pe bandă cărţile acestui scriitor, deşi încerc să mă dezbar de astfel de prejudecăţi. Cert este că prima întâlnire cu scriitorul israelian a fost una convingătoare!

Cum e şi firesc, în timp ce citesc, îmi trec prin minte tot felul de idei, de trăsnăi sau de întrebări, iar uneori mă întrerup şi merg pe firul lor, caut răspunsuri, dezvolt şi mă îndepărtez de gândul punctual de la care am pornit. Când mi se pare că vreo idee îşi va găsi locul între impresiile pe care le împărtăşesc aici, o notez sau, nu tocmai inspirat, îmi spun “lasă c-o ţin minte sigur”.

Citind Soţul meu, Michael, am fost atât de în poveste, ca să zic aşa, încât nu-mi amintesc să fi avut în minte ceva ce urma să şi scriu. Ştiu doar că citeam şi toate erau atât de bine spuse, că doar devoram rândurile şi trăiam alături de Hanna. Bineînţeles că mi-a stârnit întrebări, m-a pus pe gânduri, dar lectura în sine s-a dovedit mai puternică şi, când am închis romanul, eram mai degrabă copleşită de senzaţii, de stări decât de idei. Între timp, se vor fi sedimentat şi acestea din urmă şi sper să reuşesc să povestesc câte ceva Smile

Recitesc pasaje şi, inevitabil, mă uit pe ultima copertă a romanului, “perpetuu dezamăgită de soţul mereu cerebral, fără nici o înţelegere faţă de firea ei pasională…”, şi ceva nu se leagă.

Percepţia mea a fost exact pe dos. Nu contest că Michael este zugrăvit ca omul lui “trebuie”, “aşa se cuvine”, iar Hanna este femeia capricioasă (n-aş zice pasională, în afara propriilor fantezii) şi cam incapabilă de iubire. Dar, în realitate, soţul Michael dovedeşte mult mai multă empatie şi supleţe sufletească, în timp ce pe Hanna am găsit-o cerebrală, chiar rece sau, mai bine zis, într-un permanent conflict între latura cerebrală şi o agitaţie interioară generatoare de capricii, dar nu de iubire.

Romanul este jurnalul Hannei, încercările ei de a se înţelege pe sine şi de a face pace între trăirile contradictorii pe care le simte. Este, pe de-o parte, femeia care-şi doreşte un bărbat căruia “să i se supună”, pe care să-l susţină pe drumul spre succes şi se imaginează ducându-i ceaiul şi căutând să nu-l deranjeze din activitatea care-i va aduce acest succes. Pe de altă parte, există în interiorul ei o latură dominatoare şi nevoia unui piedestal.

Din păcate, însă, Michael nu este bărbatul capabil şi s-o domine, şi să-i ofere piedestalul, pentru că, la rândul lui, crescut de nişte mătuşi devotate, îşi doreşte propriul piedestal şi are nevoie de o iubire mai degrabă maternă. Cu toate acestea, el reuşeşte să fie motorul relaţiei şi singurul care construieşte, în timp ce Hanna – impresia poate fi creată şi pentru că ceea ce citim reprezintă confesiunea ei – pare a-şi dori totul, dar a respinge orice.

Oare tu şi cu mine, Michael, vom muri fără a apuca să ne atingem cu adevărat unul pe celălalt? Să ne atingem. Să ne contopim. Nu înţelegi. Să ne pierdem unul înăuntrul celuilalt. Să ne topim. Să ne unim. Să încolţim unul înăuntrul celuilalt. Să fuzionăm. Nu ştiu cum să explic. Până şi cuvintele sunt împotriva mea. Ce dezamăgire, Michael. Ce înşelătorie dezgustătoare. Am obosit. Să dorm şi apoi să dorm din nou.

 

Rândurile acestea şi nefericirea Hannei mi-au amintit de ce scria Pascal Bruckner în Paradoxul iubirii despre idealismul care macină iubirea.

Dincolo de eventualul exces de idealism, contopirea a doua persoane (în matematica iubirii, 1+1=1 sau 1+1=2?) rămâne o temă în sine, o întrebare la care nu există un răspuns general valabil, dar multe sunt pasajele care pot fi subiecte de dezbateri interioare (şi nu numai), de analize şi de despicat firul. Cum să nu iubeşti o astfel de carte?! Grin

Scriitura lui Amos Oz te duce şi nici nu-ţi dai seama când te vâri pe rând în pielea fiecărui personaj. M-a uimit şi mi-a plăcut la nebunie felul în care, în acelaşi paragraf, sunt redate gânduri amestecate, aparent fără legătură, care au efectul de a transpune perfect cititorul în stările pe care Hanna le împărtăşeşte.

Michael a dat dovadă de înţelegere. Mă aflam într-o situaţie delicată. Starea mea de sănătate nu era dintre cele mai bune. Condiţiile erau dificile. Probabil că Michael a mai folosit cu această ocazie şi alte cuvinte, precum psihofizic, psihosomatic. Vântul răvăşeşte toată iarna coroanele pinilor din Ierusalim, iar după ce se domoleşte nu lasă nici un semn al trecerii sale prin ele. Eşti un străin, Michael. Dormi în braţele mele noaptea, dar eşti un străin.

 

Foarte interesantă mi s-a părut geneza romanului şi recunosc că mi-au rămas în minte cuvintele autorului din introducere:

Romanul Soţul meu, Michael a fost scris la persoana întâi singular, din perspectiva unei femei. Pe vremea aceea, aveam douăzeci şi şase de ani şi eram sigur că ştiu totul despre femei. Astăzi nu aş mai îndrăzni să scriu această carte.
Adevărul este că am fost aproape obligat să scriu Soţul meu, Michael: personajul Hanna mă copleşise într-atât, încât am început să vorbesc pe limba ei şi să-i visez visele în timpul nopţii. În conturarea caracterului ei, nu am pornit de la o persoană reală. Hanna a venit de undeva, dintr-un loc anume, a intrat înăuntrul meu şi nu mi-a mai dat pace.

 

Şi, chiar dacă aceste rânduri m-au bântuit şi pe parcursul lecturii, au fost în cu totul alt plan, pentru că Hanna este cât se poate de autentică, cu o problematică feminină reală, motiv pentru care ridic pălăria în faţa tânărului de douăzeci şi şase de ani care a creat-o.

Acestea fiind povestite, pentru că mi-am propus să nu mai citesc la rând cărţile aceluiaşi autor, încerc să mă abţin de la a începe o altă carte de Amos Oz, dar probabil nu voi reuşi mult timp Smile

Oamenii puternici sunt liberi să facă aproape tot ce-şi doresc, însă nici cei mai puternici oameni nu pot să aleagă ce să-şi dorească. Iar eu nu fac parte dintre cei mai puternici.

 

Unul din motivele pentru care îmi place să dorm este acela că urăsc să iau decizii. În vise se petrec uneori lucruri grave, dar întotdeauna există o forţă capabilă să ia decizii în locul tău, în timp ce tu eşti liberă să pluteşti în derivă, oriunde te poartă visul, asemenea bărcii din cântec, cu întreg echipajul adormit.

 

Ierusalimul după ploaie îţi dă o tristeţe. De fapt, nu doar după ploaie. Doar că există diverse tipuri de tristeţe pentru fiecare oră a zilei şi pentru fiecare anotimp în parte.

 

Când oamenii nu au nici o ocupaţie, emoţiile se răspândesc asemenea unei boli contagioase.

 

Mă gândesc la lucruri delicate îngropate adânc, adânc de tot înăuntrul trupului meu. Lucruri delicate care nu-mi aparţin decât mie, precum inima, nervii şi uterul. Sunt doar ale mele, mă reprezintă, şi niciodată nu mi se va permite să le văd sau să le ating, deoarece totul, dar totul pe lumea aceasta se îndepărtează.

 

Oamenii s-au născut pentru zăpadă. Pentru a fi, nu pentru a sta liniştiţi, pentru a ţipa, nu pentru a vorbi în şoaptă, pentru a atinge, nu pentru a privi, pentru a acţiona, nu pentru a tânji.

 

– Când o să mă fac mare. Voi fi un soldat puternic. Sunt mai puternic decât unii băieţi mai mari decât mine. Dacă eşti slab, nu e bine deloc. Exact ca în curtea noastră. Am spus ce aveam de spus.
Michael a zis:
– Trebuie să fii sensibil, fiule.
Yair i-a cântărit vorbele în tăcere. A comparat şi a făcut legături. Era serios. Concentrat. În cele din urmă a spus:
– Sensibil nu este opusul lui puternic.
Şi eu am zis:
– Oamenii sensibili şi puternici sunt cei pe care-i iubesc cel mai mult.

 

Dar, dacă avem de-a face cu un atac de isterie, trebuie să tăcem şi să aşteptăm răbdători. Să nu dăm proporţii dramei. Un public pasiv ucide drama în acelaşi fel în care antibioticele ucid bacteriile.

 

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.