Dumnezeul Lucrurilor Mărunte

“Şi Aerul fu plin de Gânduri şi Lucruri de Spus. Dar în momente ca acesta, ajung să fie spuse doar Lucrurile Mărunte. Lucrurile Mari zac înăuntru, nespuse.”

O carte ca un labirint, un labirint de poveşti şi trăiri. Tangibil şi intangibil – nu doar categorii sociale în India, ci şi un joc de cuvinte care defineşte realitatea în care absolut totul este tangibil şi intangibil în acelaşi timp.

Contrastele se află la distanţe imposibil de depăşit, ca două puncte desenate în colţurile opuse ale aceleiaşi pagini. Însă, o foaie poate fi îndoită în multe feluri, iar punctele ar ajunge să se suprapună, foaia poate lua n forme cu mult mai complexe şi mai frumoase decât forma iniţială a unei simple pagini. Dar nu fără un proces de transformare, nu fără a îmbina opusele prin suprapuneri pe alocuri traumatizante pentru pagina întinsă, neboţită.

Pare un sacrilegiu să vorbeşti despre lucrurile simple atunci când rigorile complică totul, strivind destine şi suflete. Trăirile esenţiale devin “Lucrurile Mărunte”.

Delicateţea şi cruzimea se îngemănează în rândurile lui Arundhati Roy, care scrie despre îngrădiri, vinovăţie, iubiri imposibile, relaţii de familie şi politică. Poveştile de dragoste sunt toate sub semnul interdicţiei, de la interzis, dar acceptabil la imposibil de acceptat, ca şi cum iubirea s-ar conjuga în grade şi ar putea fi supusă unor trepte de aprobare.

Cu toţii încălcaseră regulile. Trecuseră cu toţii în teritoriu interzis. Umblaseră cu toţii la legile care stabileau cine trebuia iubit şi cum. Şi cât de mult. Legile care făceau bunicile bunici, unchii unchi, mamele mame, verişoarele verişoare, dulceaţa dulceaţă şi jeleul jeleu.[…] A existat o vreme când inimaginabilul a devenit imaginabil, iar imposibilul s-a întâmplat în realitate.

 

Acolo unde noi vedem o vină colectivă în radicalismul normelor sociale, în faţă sunt aduşi “vinovaţii fără vină”, oameni care au îndrăznit să încalce regulile, să simtă şi să trăiască şi care trebuie să plătească, pentru că

Unele lucruri vin cu propriile lor pedepse. Precum dormitoarele cu dulapuri înzidite. Curând toţi aveau să afle mai multe despre pedepse. Că veneau în mărimi diferite. Că unele erau atât de mari, încât erau nişte dulapuri cu dormitoare înzidite. Îţi puteai petrece toată viaţa în ele, rătăcind prin rafturi întunecoase.

 

Vinovăţia atrage după sine o vină şi mai mare. Atâta timp cât spectrul vinovăţiei este doar potenţial şi vizibil, tentaţia rămâne tentaţie şi abţinerea încă mai are o şansă, dar, odată apăsat butonul interzis, vinovăţia îşi întinde aripile negre şi, paradoxal, imunizează, dând naştere unui abandon pe panta interzisă. Scufundarea în nepermis şi vinovăţia acceptată eliberează şi dă voie vieţii să pătrundă în toate cotloanele.

Dar interzisul nu vine însoţit doar de propria condamnare, pe care ai îndrăzneala să ţi-o asumi, şi aici apare dilema de nerezolvat, întrebarea căreia îi caut de mult răspunsul: cum alegi atunci când consecinţele ameninţă să afecteze nu doar propria persoană, când destinele se leagă unele de altele prin fire invizibile şi participanţi fără voie şi fără drept de alegere pot suferi?

Dumnezeul Lucrurilor Mărunte este poezie, nu doar prin stilul poetic în care scrie Arundhati Roy, ci prin curajul de a găsi şi de a arăta poezia vieţii.

Gesturile şi stările sunt descrise într-o manieră care m-a impresionat, m-a făcut să citesc şi să recitesc pasaje până ce mintea nu le mai putea da niciun sens, aproape că nu le mai înţelegeam, doar le simţeam.

El îşi împături frica într-un trandafir perfect. I-l întinse în căuşul palmei. Ea îl luă şi şi-l puse în păr.

 

Rahel nu i-a scris niciodată. Sunt lucruri pe care nu le poţi face – cum ar fi să-i scrii unei părţi din tine însuţi. Picioarelor tale sau părului. Sau inimii.

 

Braţele Tovarăşului K.N.M. Pillai erau încrucişate pe piept, şi îşi strângea subsuorile cu un gest posesiv, de parcă cineva i-ar fi cerut să i le împrumute şi el tocmai refuzase.

 

Tăcerea, o dată ivită, rămase şi se răspândi în Estha.[…] Îi dezbrăca gândurile de cuvintele care le descriau şi le lăsa curate şi goale. Inarticulabile. Amorţite. Şi de aceea, pentru cineva din afară, poate abia existente acolo. Încetul cu încetul, de-a lungul anilor, Estha se retrase din lume. Se obişnui cu caracatiţa neliniştită care trăia înăuntrul lui şi îşi scuipa tranchilizantul de cerneală peste trecutul lui.

 

Este un roman de stare şi de atmosferă, o lume în sine, în care pătrunzi căutând un fir de care să te legi, dar, pe măsură ce te afunzi în pagini, nu-ţi mai doreşti decât să pluteşti prin ea, să laşi piesele puzzle-ului să se aşeze singure şi să te bucuri de fiecare în parte, nu doar de desenul final. Aproape că eşti surprins când descoperi că toate duc undeva, că firele se leagă între ele şi nu poţi decât să zâmbeşti amar, plin de emoţiile pe care le-ai strâns pe parcursul lecturii.

Dumnezeul Lucrurilor Mărunte este deja pe lista “de recitit obligatoriu” Smile

Autor: Arundhati Roy; Editura Humanitas, 2004; Traducere din limba engleză Luana Stoica; Nr. pagini: 336

Este curios cum, uneori, amintirea morţii trăieşte mai mult decât amintirea vieţii pe care a furat-o. În decursul anilor, în timp ce amintirea lui Sophie Mol […] se stingea treptat, Pierderea lui Sophie Mol deveni viguroasă şi vie. Era mereu acolo.

 

Era obişnuită cu el umblând fără rost prin fabrica de conserve, şi era obişnuită să fie bătută din când în când. Ammu spuse că fiinţele umane erau făpturi ale obişnuinţei şi că era uluitor cu ce fel de lucruri se puteau obişnui.

 

Orice e posibil pentru Natura Umană, spuse Chacko cu vocea lui de Citit cu Glas Tare. Vorbindu-i acum în întuneric micii lui nepoate brusc încordate cu părul-fântână. Iubire. Nebunie. Speranţă. Bucurie nemărginită.
Din cele patru lucruri posibile pentru Natura Umană, Rahel se gândi că Bucuria Nemărginită suna cel mai trist.

 

…secretul Marilor Poveşti este acela că nu au secrete. Marile Poveşti sunt acelea pe care le-ai auzit şi vrei să le auzi din nou. Cele în care poţi intra în orice punct şi pe care le poţi locui confortabil.

 

La urma urmei, este atât de uşor să destrami o poveste. Să întrerupi un şir de gânduri. Să distrugi o frântură de vis purtat de colo colo cu grijă ca un obiect de porţelan.
Să o laşi să existe, să călătoreşti împreună cu ea, aşa cum făcuse Velutha, este lucrul cel mai greu de făcut.

Facebook comments:

2 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.