Cititorul

CititorulAutor: Bernhard Schlink
Editura Polirom, 2011

Traducere din limba germană Ana Mureşanu

Nr. pagini: 199

Aşa cum unele cărţi nimeresc momentul potrivit şi starea necesară, altele au ghinionul de a nu fi pe deplin apreciate din motive care nu ţin nici de scriitură, nici de tematica abordată. Am văzut acum câţiva ani The Reader şi mi-a plăcut foarte mult, aşa încât a fost cam greu să mă impresioneze lectura romanului Cititorul. Şi, de când am citit cartea, mă tot întreb dacă doar acesta e motivul.

Cred că subiectul este foarte cunoscut, majoritatea recenziilor pe care le-am citit povestindu-l cu lux de amănunte, iar filmul a fost, probabil, văzut de cei mai mulţi, aşa încât o să-mi permit ca, deşi nu voi povesti romanul, să fac referiri la “cheia” întâmplărilor.

La prima interacţiune cu povestea, prin intermediul filmului, am fost, cred, mult mai indulgentă cu Hanna. Întâi de toate, am fost mai concentrată pe ideea de vină a ei în contextul procesului, în calitatea de gardian în lagărele naziste, decât pe faptul că şi-a semnat condamnarea prin neputinţa de a-şi asuma propria persoană şi propriile limite.

Mă întrebam în ce măsură salvează ideea datoriei, a unei “spălări pe creier” a celui angajat să îndeplinească o sarcină şi gestul ei de a alege numai femei fragile, condamnate din start, pentru a le proteja, măcar o vreme.

M-a preocupat atunci mai mult zbuciumul lui Michael între dragoste, responsabilitate, impulsul de a face dreptate şi dorinţa de a respecta deciziile Hannei.

Lectura romanului, însă, mi-a adus în atenţie mai degrabă asumarea de către Hanna inclusiv a faptelor pe care nu le-a comis, adică asumarea unei vinovăţii mult mai grele şi acceptarea unei condamnări mai dure doar pentru a nu-şi dezvălui secretul.

Dacă acum câţiva ani am văzut – sau am vrut să văd – în asta şi o formă de mântuire, o acceptare dictată şi de vina reală, cartea mi-a şters complet din minte o astfel de idee şi, deşi nu mi-a fost greu s-o înţeleg şi am căutat să n-o judec, trebuie să recunosc că am fost revoltată să găsesc în atitudinea Hannei doar încăpăţânarea şi vanitatea de a nu-şi recunoaşte un punct slab. E ceva în personajul ei care nu-mi iese la socoteală, care, pentru mine, nu are coerenţă: duritatea şi determinarea cu care a acţionat şi şi-a asumat faptele versus slăbiciunea de a-şi ascunde cu orice preţ analfabetismul.

Dincolo de asta, nu pot vedea Cititorul ca pe un roman de dragoste, aşa cum este prezentat peste tot. Am văzut în schimb o poveste de umanitate care m-a impresionat, găsind că adevărata relaţie dintre Michael şi Hanna se desfăşoară în partea a doua a cărţii sub forma unei comunicări sensibile şi delicate.

Cartea are meritul de a te face să-ţi pui întrebări, iar scriitura lui Bernhard Schlink, deşi nu una nemaipomenită, te provoacă să intri pe rând în pielea fiecărui personaj, dar e recomandabil să fie citită cu aşteptări moderate.

Adesea în viaţă am făcut lucruri pentru care nu luasem nici o hotărâre sau nu am făcut lucrul pentru care luasem o hotărâre. Indiferent care ar fi fost acela: fie că era vorba de o femeie la care ajungeam, deşi nu voiam s-o mai văd, fie că făceam faţă de un superior o observaţie care mă putea costa capul; am fumat mai departe, deşi hotărâsem ferm să nu mai fumez; m-am lăsat de fumat, după ce am ajuns la concluzia că sunt şi voi rămâne fumător. Nu spun că raţiunea şi decizia n-ar fi influenţat în nici un fel acţiunile mele. Vreau să spun doar că acţiunea nu reprezintă, pur şi simplu, ceea ce a fost gândit şi hotărât dinainte. Ea îşi are propria ei sursă şi înseamnă în acelaşi mod independent acţiunea mea, aşa cum independente sunt raţiunea mea şi hotărârea mea.

 

De ce? De ce privind înapoi ni se pare că ceea ce a fost frumos s-a spulberat pentru că ascundea adevăruri respingătoare? Pentru ce amintirea anilor unei căsnicii fericite e otrăvită de în clipa în care afli că celălalt a avut, în toţi aceşti ani, o legătură? Pentru ce nu poţi fi fericit într-o asemenea situaţie? Dar ai fost fericit! Uneori nu rămâi credincios amintirii unei legături fericite doar pentru că sfârşitul ei a fost dureros. Pentru că fericirea contează doar dacă durează veşnic? Pentru că sfârşeşte dureros numai ceea ce a fost dureros, deşi fără s-o ştii, fără s-o bănuieşti? Dar ce înseamnă o durere de care nu ştii şi pe care n-o bănuieşti?

3 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.