Toni Morrison (n. 1931) este prima femeie de culoare laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (1993). I-au fost decernate Premiul Pulitzer şi Premiul National Book Critics Circle. Cărţile ei au fost selectate în Clubul de Carte al celebrei Oprah.

Editura Art a publicat, în cadrul seriei de autor Toni Morisson, romanele Iubire, Paradis şi Jazz.

N-am citit nimic de Toni Morisson şi m-am gândit să încep cu Jazz, care este povestea tulburătoare a unui triunghi amoros alcătuit din pasiuni, gelozii şi crime, dar, sub pana magistrală a lui Toni Morrison, devine o bijuterie în filigranul căreia regăsim mântuire, sex şi spiritualitate, sclavie şi libertate, feminitate şi masculinitate şi, mai presus de toate, umanitate.

„Jazz este un roman străbătut de o intensitate pe care o regăsim, de regulă, în vechea poezie tragică, nu în ficţiunea de astăzi.”

The Guardian

„Shakespeare cântând blues: absolut fabulos!”

Cosmopolitan

„Un roman genial şi îndrăzneţ… Fiecare voce este uimitoare… Şi ce poveste!”

Chicago Tribune

Până când o voi termina şi voi povesti impresiile mele despre carte, vă invit să citiţi mai jos un fragment pus la dispoziţie de Editura Art.

Şşt, o cunosc pe femeie. Înainte locuia cu o grămadă de păsări pe Lenox Avenue. Îl cunosc şi pe soţul ei. S-a îndrăgostit de o fată de optsprezece ani, cu o dragoste din aceea profundă şi înfiorătoare care îl făcea atât de fericit şi atât de trist, încât a împuşcat-o doar ca să continue să simtă. Când femeia,Violet, se duse la înmormântare să vadă fata şi să-i taie chipul mort, a fost aruncată la pământ şi dată afară din biserică. A fugit apoi prin zăpadă, şi când s-a întors în apartamentul lor, a scos păsările din cuşti şi le-a dat drumul pe fereastră ca să îngheţe sau să zboare, inclusiv papagalul care spunea: „Te iubesc“.

Zăpada prin care alerga era împrăştiată de vânt şi nu lăsă nici o urmă prin ea, aşa că o vreme nimeni nu ştiu exact unde anume pe Lenox Avenue locuieşte. Dar, ca şi mine, ştiau cine este, cine trebuia să fie, căci ştiau că soţul ei, Joe Trace, fusese cel care o împuşcase pe fată. Nu s-a găsit nimeni care să-l acuze, pentru că nimeni nu-l văzuse de fapt, iar mătuşa fetei nu voia să-şi irosească banii cu avocaţi neputincioşi sau cu poliţişti zeflemitori, ştiind că cheltuiala n-o să ajute la nimic. În plus, află că bărbatul care îi împuşcase nepoata, plângea cât era ziua de lungă şi asta, atât pentru el cât şi pentru Violet, era la fel de rău ca închisoarea.

Indiferent de durerea pe care o provocase Violet, numele ei fusese adus în discuţie la întâlnirea din ianuarie a Clubului Femeilor din Salem, ca al cuiva care are nevoie de ajutor, dar ideea fusese respinsă, căci doar rugăciunea, şi nu banii, o mai putea ajuta acum, din moment ce avea un soţ mai mult sau mai puţin în putere (care trebuia să nu-şi mai plângă de milă); în plus, un bărbat şi familia lui din 134th Street pierduseră tot ce aveau într-un incendiu. Clubul se mobiliză să vină în ajutorul familiei ruinate şi o lăsă pe Violet să-şi dea singură seama care era problema şi cum s-o rezolve.

Violet era cumplit de slabă; avea cincizeci de ani şi era încă atrăgătoare când avu izbucnirea de la înmormântare. Te-ai fi gândit că faptul, că fusese alungată din biserică, va fi sfârşitul – al ruşinii şi al celorlalte – dar nu fu aşa. Violet este destul de rea şi destul de atrăgătoare, încât să-şi închipuie că şi fără siluetă şi fără tinereţe îl putea pedepsi pe Joe găsindu-şi un iubit şi lăsându-l s-o viziteze în propria ei casă. Credea c-o să-l facă să nu mai plângă şi că o să-i dea şi ei oarecare satisfacţie. Ar fi funcţionat, presupun, dar copiii sinuciderilor sunt greu de mulţumit şi se grăbesc să creadă că nimeni nu-i iubeşte, pentru că nu sunt cu adevărat prezenţi.

Oricum, Joe nu le-a acordat nici o atenţie lui Violet şi prietenului ei. Nu ştiu dacă ea l-a alungat sau dacă el a părăsit-o pe ea. Poate că a simţit că talentele lui Violet nu erau pe măsura simpatiei pentru bărbatul cu inima frântă din camera alăturată. Dar a ştiut că toată treaba n-a durat mai mult de două săptămâni. Următorul plan al lui Violet – să se reîndrăgostească de soţul ei – s-a năruit înainte de a căpăta consistenţă. Faptul că-i spăla batistele şi-i punea mâncare pe masă, a fost tot ce a reuşit să facă. O tăcere otrăvită plutea prin camere ca o plasă de prins peşte, de care Violet se împiedica în acuzaţii zgomotoase. Apatia lui Joe din timpul zilei şi grijile amândorura, probabil, că au sleit-o de puteri. Aşa că se decise s-o iubească – sau mă rog, să afle informaţii despre fata de optsprezece ani a cărei faţă catifelată încercase s-o taie, deşi nu ar fi ieşit decât paie la suprafaţă.

La început Violet nu află decât numele fetei, vârsta şi că era vorbită de bine în cabinetul de cosmetică. Aşa că începu să adune restul informaţiilor. Poate crezuse că va rezolva astfel misterul iubirii. Mult noroc şi spune-mi cum se termină!

A interogat pe toată lumea, începând cu Malvonne, o vecină de la etaj – cea care-i spusese despre relaţia lui Joe şi al cărui apartament îl folosiseră drept cuibuşor de nebunii. De la Malvonne află adresa fetei şi cine îi erau părinţii. De la cosmeticiene află ce fel de ruj purta, ce fel de aparat de îndreptat părul (deşi bănuiesc că fata nu avea nevoie să-şi îndrepte părul), ce formaţie prefera (formaţia lui Slim Bates, Ebony Keys, care era destul de bună, cu excepţia vocalistei, care era probabil iubita lui, căci altfel de ce altceva ar fi lăsat-o să-i insulte formaţia). Şi când află care erau, Violet îi imită paşii de dans. Toate acestea. Când reuşi să-i imite perfect paşii – având grijă la genunchi – toată lumea, inclusiv fostul ei iubit, fură dezgustaţi şi eu pot să înţeleg de ce. Era ca şi cum ai privi un bătrân porumbel de stradă ciugulind din coaja unui sandvich cu sardine, pe care pisicile îl lăsaseră în urmă. Dar Violet era deosebit de perseverentă şi nici o glumă sau o privire crucişă n-o puteau opri. Hălădui prin şcoala publică nr. 89 ca să vorbească cu profesorii care o cunoscuseră pe fată. Se duse şi la şcoala generală nr. 139, pentru că fata învăţase acolo înainte de a se prosti cu nişte cursuri vocaţionale, neexistând în zonă vreun liceu la care să se poată încrie o fată de culoare. Iar o vreme o bătu la cap pe mătuşa fetei, o doamnă respectabilă care din când în când lucra în domeniul textilelor, până când mătuşa se înmuie şi începu să aştepte cu nerăbdare vizitele lui Violet, ca să discute despre tinereţe şi despre purtări necuviincioase. Mătuşa îi arătă lui Violet toate lucrurile fetei moarte şi începu să-i fie clar (şi mie la fel) că această nepoată fusese nu numai vicleană, ci şi lipsită de compasiune. Mătuşa îi arătă în mod deosebit o fotografie a fetei şi o lăsă pe Violet să o păstreze pentru câteva săptămâni. Nu zâmbea în ea, dar cel puţin era vie şi foarte îndrăzneaţă.

Violet avu tupeul s-o aşeze pe poliţa şemineului din salon, şi, împreună cu Joe, se uita la ea cu uluire. Se întrezărea o atmosferă sumbră în casă, acum că nu mai erau păsările, iar ei plângeau toată ziua; dar când veni primăvara, Violet văzu intrând în clădire o altă fată, cu părul ondulat şi cu un disc Okeh sub braţ şi cu nişte carne împachetată în hârtie. Violet o invită înăuntru ca să se uite la disc şi aşa începu trio-ul scandalos din Lenox Avenue. În final, singura diferenţă a fost cine pe cine a împuşcat.

* * *

Iubesc la nebunie Oraşul.

Lumina zilei se înclină ca o lamă care taie clădirile în două. În partea de sus văd feţe care privesc şi nu e uşor să-ţi dai seama, care sunt oameni şi care opera unor zidari. În jos sunt umbre, unde orice lucru obişnuit se poate întâmpla: sunete de clarinet şi oameni care fac dragoste, certuri şi voci de femei îndurerate. Un oraş ca ăsta mă face să visez departe şi să intuiesc lucrurile. Asta din cauza oţelului strălucitor care se leagănă în susul umbrei. Când mă uit deasupra fâşiilor de iarbă verde care străjuiesc râul, la turlele bisericilor şi la holurile crem şi arămii ale clădirilor de apartamente, mă simt puternic. Singur, desigur, dar straşnic şi indestructibil, precum oraşul în 1926 când se terminaseră toate războaiele şi nici unul nu avea să mai fie. Oamenii de acolo, din umbră, sunt fericiţi din această cauză. În sfârşit, în sfârşit, totul urmează să se întâmple. O spun oamenii deştepţi şi ceilalţi îi ascultă şi citesc ce scriu ei şi sunt de acord: vin vremuri noi. Fiţi atenţi! Lucrurile rele au trecut. Lucrurile rele. Lucrurile în legătură cu care nu se putea face nimic. Felul în care erau oamenii atunci şi acolo. Uitaţi toate acestea. Istoria s-a terminat şi în sfârşit totul urmează să se întâmple. Pe holuri şi în birouri oamenii stau şi au gânduri viitoare despre proiecte, şi poduri, şi trenuri rapide. A&P angajează un funcţionar de culoare.

Femei cu picioare lungi şi cu limbi roz de pisică rulează bani în tuburi verzi pentru mai târziu, apoi râd şi se iau în braţe. Oameni obişnuiţi înghesuie hoţi în alei pentru o răzbunare rapidă şi, dacă sunt proşti şi nu ştiu cum să-i jefuiască, hoţii îi înghesuie şi ei. Golanii împart bunătăţi şi fac tot ce le stă în putinţă să rămână interesanţi şi, dat fiind că oamenilor le face plăcere să-i privească, sunt atenţi la cum se îmbracă şi cum îşi meşteresc înjurăturile. Nimeni nu vrea să ajungă de urgenţă la Spitalul Harlem, dar dacă chirurgul de culoare e acolo, mândria întrece durerea. Şi deşi părul celor din prima clasă de asistente de culoare a fost declarat nepotrivit pentru boneta oficială a asistentelor Bellevue, acum există totuşi treizeci şi cinci, toate dedicate şi excelente în meseria lor.

Nimeni nu spune că e drăguţ aici; nici nu spune nimeni că e uşor. Dar e un moment decisiv şi dacă eşti atent la harta străzilor, Oraşul nu te poate răni.

Toni Morisson, Jazz, Editura Art, Bucureşti, 2012
Traducere din limba engleză de Oana Zamfirache