Nadja

Autor: André Breton
Editura Polirom, 2013

Traducere din limba franceză Bogdan Ghiu

Nr. pagini: 188

Romanul lui André Breton nu este doar o poveste de dragoste, aş zice chiar că nu este o poveste de dragoste, ci un roman al fascinaţiei. Un sâmbure de realitate care dă un impuls fanteziei şi generează o scriere halucinantă, în care Nadja nu este femeia iubită, ci femeia pretext, o nevoie a scriitorului de a exhiba trăiri şi idei.

O femeie pe care o vede pe stradă devine confidenta şi iubita tânărului aflat în căutare de astfel de pretexte şi pentru care realitatea este doar un amănunt menit să suscite imaginaţia. Deşi Nadja se pare că a existat în viaţa lui Breton, fiind vorba de actriţa Leona Delcourt, personajul pare ireal, construit parcă special pentru a stârni curiozitatea, amestecând contradicţii şi misterul cu descrieri directe.

Aparent un roman dedicat unei iubite, Nadja este, de fapt, un roman al genezei unei scrieri literare. Nu este vorba de dragoste, ci de o canalizare a imaginaţiei pornind de la o persoană reală, scriitorul nefiind îndrăgostit, ci intrigat şi fascinat, destinul ei nu-l interesează şi va căuta, nu fără un sentiment de vinovăţie, să se distanţeze de el odată ce muza şi-a îndeplinit menirea.

Detaliul este esenţial şi din detalii se nasc cele mai interesante fantezii şi trăirile cele mai autentice. Trecând de la halucinaţie la luciditate, sărind de la o idee la alta, Breton ne plimbă pe străzile Parisului, prin angoasele perioadei interbelice, prin discursuri politice, prin analize de natură psihologică, dar şi printr-un univers paralel al unor îmbinări de cuvinte aparent imposibile, dar care cuceresc.

O joacă a cuvintelor, asta m-a atras cel mai mult la romanul Nadja, din păcate, însă, parcă nelăsate complet libere, ţinute încă în frâu. Acesta ar fi şi singurul reproş pe care-l aduc cărţii, faptul că libertatea este oarecum dozată. Şi ar mai fi unul: e prea scurtă.

În faţa noastră ţâşneşte un jet de apă căruia ea pare a-i urmări curba. “Sunt gândurile tale şi gândurile mele. Uită-te unde pornesc toate, până unde se înalţă şi cum e şi mai frumos când cad la loc. Şi apoi imediat se amestecă, sunt reluate cu aceeaşi forţă, din nou acel elan frânt, acea cădere…şi tot aşa la nesfârşit.”

 

Repetă de mai multe ori, sacadând tot mai apăsat silabele: “Timpul e zgârcit. Timpul e zgârcit pentru că fiecare lucru trebuie să vină la momentul său.”

 

Aşa cum ţine să-mi atragă atenţia, e cât se poate de adevărat că toată lumea, chiar şi cei mai grăbiţi, se întorc spre noi, şi că nu ea este cea care atrage privirile, ci noi. “Nu pot să creadă ce văd, observi, nu le vine să-şi creadă ochilor văzându-ne împreună. E ceva atât de rar această flacără din priviri pe care o ai tu, pe care o am eu.”

 

Nu mai vreau să îmi aduc aminte, de-a lungul zilelor, decât de câteva fraze, rostite în faţa mea sau scrise dintr-o suflare sub privirile mele de către ea, de acele fraze în care se regăsesc cel mai bine tonul vocii ei şi a căror rezonanţă, în mine, continuă să fie atât de puternică:”Odată cu sfârşitul răsuflării mele, care e începutul răsuflării tale.”
“Dacă vrei, pentru tine nu voi fi nimic, sau doar o urmă.”
“Rozul e mai bun decât negrul, dar împreună sunt de acord.”
“Tu eşti stăpânul meu. Eu nu sunt decât un atom ce respiră în colţul buzelor tale sau care expiră. Vreau să ating seninătatea cu un deget ud de lacrimi.”
“Nu trebuie să-ţi îngreunezi gândurile cu povara încălţărilor.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.