Să te eliberezi de viaţă ca să trăieşti sau să renunţi la speranţă ca să poţi supravieţui. Cutremurătoare cele relatate în Această orbitoare absenţă a luminii, despre care am citit prima dată la Scorillo, o inversare absolută a orice cunoaştem şi ne imaginăm despre viaţă, o variantă a Infernului lui Dante la a cărui intrare e scris “Lăsaşi orice speranţă, voi cei care intraţi” şi, poate nu întâmplătoare, soluţia este distrugerea speranţei.

Tahar Ben Jelloun porneşte de la povestea reală a unuia dintre soldaţii închişi ca urmare a loviturii de stat nereuşite din Maroc împotriva regelui Hassan al II-lea, în 1971. Aruncaţi în carceră, mai degrabă un mormânt colectiv, cu celule de dimensiuni menite să-i priveze de verticalitate, prizonierii sunt ţinuţi într-o stare “pre-moarte”, în care trupul “să-şi desăvârşească puţin câte puţin descompunerea”.

Cum să supravieţuieşti în absenţa luminii, în noaptea eternă în care nu există timp?! Deţinuţii capătă diverse roluri: Karim este ceasornicul, încontinuu ocupat să măsoare curgerea timpului, Gharbi recita din Coran, Wakrine era specialistul în scorpioni, iar Salim, povestitorul.

– Spune-mi o poveste sau mor.
– Dar, Kader, nu una din poveştile spuse de mine îţi va da energie pentru a trăi şi pentru a suporta lucrurile la care suntem supuşi.
– Tocmai. Eu am nevoie de asta. Visez că aud nişte cuvinte, că le fac să-mi intre în cap, că le îmbrac în imagini, că le fac să se învârtă ca într-un manej, că le păstrez la cald şi că revăd filmul când mi-e rău, când mi-e teamă că mă cuprinde nebunia. Haide, nu fi zgârcit, povesteşte, spune, inventează ce vrei, dar dă-ne un pic din imaginaţia ta.

 

Salim este vocea care narează şi descrie treptat stările prin care trece, alternând întâmplările din carceră cu amintirile şi gândurile, povestind eforturile de a-şi controla mintea pentru a-şi păstra demnitatea, pentru ca, în ciuda descompunerii trupeşti, să-şi păstreze viu spiritul. Înţelege astfel că trebuie să renunţe la ideea unei paranteze în viaţa sa, la gândul că are un trecut şi la orice senzaţie de perspectivă, de viitor. Prezentul se dedublează, există un prezent al corpului fizic, pe care alege să-l ignore şi un prezent al călătoriilor mentale pe care ajunge să le simtă, să le trăiască.

Suntem sclavi ai timpului, avem în sânge o cronologie şi o deprindere naturală să privim în urmă şi să proiectăm în viitor, oricât de mult am încerca să ne eliberăm de aceste condiţionări. Şi totuşi, într-o stare de renegare a trupului şi a alertelor pe care ne-o dau simţurile, de desprindere din realitate, se poate obţine suspendarea acesteia şi educarea simţurilor.

Romanul lui Tahar Ben Jelloun se citeşte cu un oftat în capul pieptului, cu o senzaţie de lipsă de aer şi de continuă apăsare, dar este o carte care trebuie citită. Dacă pentru prizonierii din Tazmamart a fost infernul, pentru cititor este, în mod cert, un purgatoriu, o lecţie nu de supravieţuire, ci de viaţă.

Această orbitoare absenţă a luminii a apărut la Editura Art şi puteţi citi aici un fragment.

Cât de frumoase şi cât de cumplite sunt lucrurile simple ale vieţii când nu mai sunt acolo, imposibil de atins pentru totdeauna! Reveria în care cădeam la început era falsă.[…] Trebuia să accept să pierd totul şi să nu mai aştept nimic pentru a fi mai bine pregătit să înfrunt această noapte eternă, care nu era propriu-zis o noapte, dar avea efectul şi înfăţişarea unei nopţi, culoarea şi mirosul ei.
Era acolo pentru a ne aminti de fragilitatea noastră.

 

Din momentul în care amintirile ameninţau să mă invadeze, îmi mobilizam toate puterile pentru a le domoli, pentru a le opri din drum. Mi-am pus la punct, pas cu pas, o metodă artizanală ca să scap de ele […] Cu puterea gândului, mă înlocuiesc pe mine cu un altul. Îmi spun şi îmi repet: această amintire nu-mi aparţine. Eu nu am trecut, nu am memorie.

 

Ştiam că circumstanţele fizice concurau cu voinţa de a mă extrage din iadul acela prin intermediul gândului. Iadul nu era o imagine, un cuvânt rostit pentru a exorciza răul. Iadul era în noi şi împrejurul nostru. Ba chiar ne era util: ne permitea să ne măsurăm forţele, capacitatea de a rezista şi de a ne imagina o altă lume – aceasta imaterială – în care să ne refugiem.

 

Tăcerea cea mai apăsătoare şi cel mai greu de suportat era aceea a luminii. O tăcere tiranică şi multiplă. Exista o tăcere a nopţii, întotdeauna aceeaşi, şi mai existau tăcerile luminii. O lungă, interminabilă absenţă.