Tajar Ben Jelloun – Această orbitoare absenţă a luminii (fragment)

Scriitorul marocan Tajar Ben Jelloun a devenit cunoscut pe plan internaţional odată cu publicarea romanului L’enfant de sable, în 1985, câştigând Premiul Goncourt în 1987 pentru romanul La nuit sacrée.

Această orbitoare absenţă a luminii a apărut în anul 2000 şi a fost premiată cu International IMPAC Dublin Literary Award în 2004. Romanul a fost publicat de Editura Art în 2012.

L-am citit recent şi vă voi povesti curând impresiile.

Până atunci, însă, vă invit să citiţi mai jos un fragment pus la dispoziţie de Editura Art.

Multă vreme am căutat piatra neagră ce purifică sufletul morţii. Când spun multă vreme, mă gândesc la un puţ fără fund, la un tunel săpat cu degetele şi cu dinţii, în speranţa îndărătnică de a zări, fie şi numai pentru un minut, pentru un lung, etern minut, o rază de lumină, o scânteie ce s-ar întipări în străfundul ochiului şi pe care adâncul fiinţei mele ar păstra-o şi ar apăra-o ca pe un secret. Ar rămâne acolo, sălăşluindu-mi în piept şi hrănind infinitul nopţilor mele, acolo, în acel mormânt din adâncul pământului jilav, simţindu-l pe omul golit de umanitatea sa cu fiecare lopată care îi smulge pielea şi îi răpeşte privirea, vocea şi raţiunea.

Dar ce să faci cu raţiunea acolo unde am fost îngropaţi noi, adică închişi sub pământ, lăsându-ni-se o gaură pentru a lua câte o gură de aer, astfel încât să trăim destul timp, destule nopţi spre a ispăşi greşeala, conferind morţii o lentoare subtilă, morţii căreia ar trebui să nu-i pese de timp, de tot timpul oamenilor – al nostru, al celor care nici nu mai eram oameni, al celor care ne păzeau şi al celor care ne uitaseră cu desăvârşire. O, lentoarea, marele duşman, cel care ne înfăşura pielea plină de răni, ţinând mult timp plaga deschisă înainte de a-ncepe să se cicatrizeze; acea lentoare care ne făcea inima să bată în ritmul liniştit al morţii micuţe, ca şi cum trebuia să ne stingem, cu o lumânare aprinsă departe de noi ce se mistuia cu o fericire plină de blândeţe.

Mă gândeam adesea la această lumânare făcută nu din ceară, ci dintr-o materie necunoscută care dă iluzia unei flăcări eterne, simbol al supravieţuirii noastre. Mă mai gândeam la o clepsidră enormă în care fiecare fir de nisip era o părticică din pielea noastră, o picătură din sângele nostru, o cantitate mică de oxigen pe care o pierdeam pe măsură ce timpul cobora spre prăpastia în care ne aflam. Dar unde ne aflam? Ajunseserăm acolo fără să mai vedem. Era noapte? Probabil. Noaptea va fi tovarăşul, teritoriul, lumea şi cimitirul nostru. Aceasta a fost prima informaţie pe care am primit-o. Supravieţuirea mea, caznele şi agonia erau înscrise în vălul nopţii. Am ştiut-o de îndată. Parcă aş fi ştiut dintotdeauna. Noaptea, pătura mea de praf îngheţat, întinderea de copaci negri pe care un vânt glacial o punea în mişcare numai pentru a-mi chinui picioarele şi degetele zdrobite de patul unui pistol-mitralieră. Noaptea nu cobora, după cum se spune, ci era tot timpul acolo; regină peste suferinţele noastre, ea le expunea sensibilităţii noastre, în cazul în care am fi reuşit să nu mai simţim nimic, cum li se întâmpla unora dintre cei torturaţi, care se detaşau de trupurile lor printr-un puternic efort de concentrare, ceea ce le îngăduia să nu mai simtă. Îşi abandonau trupurile torţionarilor şi se refugiau, pentru a uita totul, într-o rugăciune sau într-un ascunziş lăuntric.

Noaptea ne înveşmânta. Într-o altă lume, s-ar fi putut spune că avea grijă de toate nevoile noastre. În primul rând, fără lumină. Nu era nicicând vreo undă de lumină. Dar, chiar dacă nu mai puteau privi, ochii noştri se adaptaseră. Vedeam în întuneric, sau cel puţin credeam că vedem. Imaginile zărite erau nişte umbre deplasându-se prin beznă, îngrămădindu-se unele în altele, mergând până la a răsturna sticla cu apă sau mişcând bucăţica de pâine pusă deoparte, pe care unii o păstrau pentru a face faţă crampelor stomacale. Noaptea nu mai era noapte pentru că nu exista zi, nu erau stele, lună sau cer. Noi eram noaptea. Nocturne în chip definitiv, trupurile noastre, respiraţia, bătăile inimii, bâjbâielile mâinilor noastre mergând de la un perete la altul fără nici un efort, căci spaţiul era redus la dimensiunile unui mormânt pentru un om viu – de fiecare dată când rostesc acest cuvânt, ar trebui să îl înlocuiesc cu „supravieţuitor“, dar, în realitate, nu eram decât un vieţuitor, îndurând viaţa într-o sărăcie extremă, ca pe o probă al cărei sfârşit nu putea fi decât moartea, o moarte ciudat de asemănătoare cu viaţa. Nu eram într-o noapte oarecare. Noaptea aceasta era umedă, foarte umedă, năclăită, murdară, jilavă, mirosind a urină de oameni şi de şobolani, o noapte sosită pe un cal cenuşiu urmat de o haită de câini întărâtaţi. Ea îşi aruncase mantaua grea peste chipurile noastre imobile, o manta care nu avea nici măcar nişte găurele făcute de molii. Nu, era o manta de nisip ud. Pământul amestecat cu excrementele a tot felul de animale ni se depunea pe piele, ca şi cum am fi fost îngropaţi definitiv. Dar nu, vântul care adia în această manta ne dădea puţin aer, destul cât să nu murim de îndată, cât să rămânem departe de viaţă şi aproape de moarte. Mantaua aceasta cântărea tone. Invizibilă şi totuşi palpabilă.

Când o atingeam, de pe degetele mele se jupuia pielea. Îmi ţineam mâinile ascunse la spate pentru a nu mai intra în contact cu noaptea. În felul acesta le ocroteam, dar de câte ori frigul cimentului umed nu m-a obligat să-mi schimb poziţia, aşezându-mă pe burtă, cu ţeasta strivită la pământ, preferând să mă doară capul şi nu mâinile… Trebuia, aşadar, să preferi una din două dureri. De fapt, nu chiar. Întregul trup trebuia să sufere, fiecare bucăţică, fără excepţie. Mormântul a fost amenajat (iată încă un cuvânt ce aparţine vieţii, dar trebuie să continui să împrumuţi câte un mărunţiş de la viaţă) astfel încât trupul să îndure toate suferinţele care pot fi închipuite, să le rabde cu cea mai lentă dintre lentori şi să se păstreze în viaţă pentru a îndura alte chinuri. De fapt, mormântul era o celulă de trei metri lungime şi un metru şi jumătate lăţime. Era mai cu seamă scundă, între un metru cincizeci şi un metru şaizeci. Nu puteam să mă ridic în picioare. O gaură în care să te pişi şi să te caci. O gaură cu diametrul de zece centimetri. Gaura făcea parte din trupul nostru. Trebuia să-ţi uiţi foarte repede existenţa, să nu mai simţi mirosul de rahat şi de urină, să nu mai simţi nimic. Nici vorbă să-ţi acoperi nasul, nu, trebuia să respiri şi să nu mai miroşi nimic. La început era greu. Ca o ucenicie, o nebunie necesară, o probă a reuşitei absolute. Să fiu acolo fără să fiu acolo. Să-mi închid simţurile, să le îndrept spre altceva, să le dau o viaţă distinctă, de parcă aş fi fost aruncat în acea fosă fără cele cinci simţuri pe care le aveam. Trebuia să mă port ca şi cum le-aş fi depus în biroul pentru bagaje al unei gări, aranjate într-o valijoară, înfăşurate bine în bumbac sau în mătase, şi apoi le-aş fi pus deoparte, fără ştirea torţionarilor, fără ştirea nimănui. Un pariu pentru viitor.

Mă prăbuşeam în fosă ca un sac plin cu nisip, ca un pachet în aparenţă uman, cădeam, nu simţeam nimic şi nu mă durea nimic. De fapt, nu am atins această stare decât după ani de suferinţă. Ba chiar cred că durerea mă ajutase. Datorită durerii, datorită supliciului, reuşisem, încetul cu încetul, să mă desprind de trup şi să mă văd în acea gaură, luptând împotriva scorpionilor.

Eram dedesubt. Eram de partea cealaltă a nopţii. Dar, înainte să ajung acolo, a trebuit să merg sute de ani prin noaptea tunelului infinit. Nu aveam paturi, nici măcar o bucăţică de muşchi pe post de saltea, nici un braţ de fân sau o legătură de grozamă pe care dorm animalele. Ne împărţiseră fiecăruia două pături cenuşii pe care era imprimat numărul 1936. Oare acesta era anul în care fuseseră fabricate sau o referinţă specifică pentru condamnaţii la o moarte lentă? Uşoare şi rezistente, miroseau a spital. Fuseseră înmuiate într-un produs dezinfectant cu care trebuia să te obişnuieşti. Vara nu prea erau de folos. În schimb, iarna erau insuficiente. Îndoiam una dintre pături, făcând din ea un culcuş foarte îngust. Dormeam pe o parte. Când voiam să mă întorc pe partea cealaltă, mă sculam ca nu cumva să îl stric. Mai ales la început, mă dădeam în mod regulat cu capul de tavan. Mă înfăşuram în cealaltă pătură şi respiram dezinfectantul care îmi dădea ciudate dureri de cap. Erau pături otrăvite!

De câte ori nu am încercat să mă conving că pământul se va deschide şi mă va înghiţi! Totul fusese foarte atent studiat. Astfel, aveam dreptul la cinci litri de apă pe zi. Cine le comunicase această cifră? Probabil că nişte doctori. De altfel, apa nu era tocmai potabilă. Aveam o sticlă de plastic în care vărsam apa şi o lăsam o zi întreagă să se decanteze. Pe fundul sticlei se lăsa o depunere de praf şi de murdărie vâscoasă. Întrucât prevăzuseră totul, nu cumva puseseră lespedea celulei în aşa fel încât să se răstoarne după câteva luni sau câţiva ani şi să ne arunce în fosa comună care fusese săpată chiar sub clădire?

Tajar Ben Jelloun, Această orbitoare absenţă a luminii, Editura Art, Bucureşti, 2012
Traducere din limba franceză de Claudiu Komartin

2 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.