Clopotul de sticlă

Clopotul de sticlă este un roman cameleon, cel puţin pentru mine. Când am citit cartea, m-a frapat cât de subţire este graniţa între “normalitate”, care, trebuie să admitem, cunoaşte şi diverse momente şi stări de angoasă şi depresie, şi un diagnostic clinic pentru o boală nervoasă, cum este cazul eroinei Esther, personaj creat de către Sylvia Plath din propria biografie.

Afundându-mă pagină cu pagină în viaţa personajului, înregistrând pe rând momentele, amintirile şi gândurile sale, acestea m-au prins în universul lor pe care l-am perceput ca firesc. Recitind acum pasaje din carte, am găsit trăirile lui Esther într-adevăr exagerate, redate parcă în nişte tuşe mai groase decât observasem la prima lectură şi am văzut ivindu-se din ele mult mai pregnant drama şi inadaptarea personajului.

Mai surprinzătoare devin, în acest context, normalitatea, încercările de adaptare şi de integrare în viaţa socială. Te-ai aştepta, cumva, ca momentele în care este preocupată de gânduri sinucigaşe, în care resimte cu disperare nevoia de a se opri, să fie foarte clar delimitate de orice alte activităţi, ca şi cum nu poate fi posibil ca cineva, într-o singură zi, să conceapă modalităţi de a se sinucide şi, în paralel, să-şi vadă de viaţă.

Prima parte a romanului este destul de obositoare tocmai pentru că redă foarte bine epuizarea nervoasă a personajului. Te prinde într-o nebuloasă, iar atenţia obsesivă pe detalii este una din sursele epuizării atât pentru Esther, cât şi pentru cititor. Mi-a plăcut foarte mult felul în care zugrăveşte diverse trăiri fizice, de la gustul alcoolului până la şocurile electrice la care a fost supusă în spital, aproape că le simţi citind.

Începeam să cred că votca-i băutura mea, în sfârşit. Nu semăna cu nimic la gust, dar mi se ducea glonţ în stomac, ca sabia unui înghiţitor de săbii, şi asta mă făcea să mă simt puternică, asemeni unui zeu.

 

Apoi ceva s-a aplecat şi m-a cuprins şi m-a scuturat de parcă ar fi fost sfârşitul lumii. Uiii-ii-ii-ii-ii ţiuia prin aerul brăzdat de lumini albastre şi, cu fiecare fulger, o imensă zdruncinătură mă ciomăgea, până când am crezut că or să-mi crape oasele şi-o să curgă seva din mine ca dintr-o plantă ruptă.

 

Internarea în clinica pentru boli nervoase şi descrierea tratamentelor, a pacienţilor şi a atmosferei m-a impresionat şi cred că este unul din motivele pentru care romanul nu rămâne o simplă confesiune a unei persoane nevrotice, ci o mărturie foarte reală.

Pentru Esther, clopotul de sticlă al depresiei nu dispare, dar se ridică atât cât să lase cititorului senzaţia că, după finalul romanului, va reîncerca să-i convingă pe medici că este pregătită să-şi reia viaţa. Pentru Sylvia Plath, însă, clopotul de sticlă nu s-a ridicat.

Autor: Sylvia Plath; Editura Polirom, 2012; Traducere din limba engleză Alexandra Coliban; Nr. pagini: 211 (ediţie digitală)

Şi mi-a pus ceva pe limbă şi, de panică, am muşcat şi întunericul m-a şters aşa cum ştergi creta de pe tablă.

 

Ziua în care am început cursul de fizică m-a ucis.[…] A luat bila şi i-a dat drumul pe un plan înclinat, cu şanţuri şi a lăsat-o să se rostogolească până jos. Apoi a început să spună cum că fie a acceleraţia şi t timpul şi dintr-odată s-a pus să scribăluiască pe toată tabla litere şi numere şi semne de egal până ce a umplut-o şi mintea mea muri brusc.

 

Dacă să fii nevrotic înseamnă să vrei în acelaşi timp două lucruri care se exclud reciproc, atunci sunt al naibii de nevrotică. Câte zile-oi mai avea, o să zbor încoace şi încolo între lucruri care se exclud reciproc.

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.