Arthur C. Clarke – Oraşul şi stelele (fragment)

Arthur C. Clarke (1917 – 2008) – scriitor britanic, rezident în Sri Lanka din 1956 până la sfârşitul vieţii. A debutat în 1946, în revista Astounding. Este autorul unor serii celebre, ca Odiseea spaţială şi Rama, dar şi al unor romane care au rămas în amintirea fanilor SF. Printre ele, Oraşul şi stelele. În 1986, Science Fiction Writers of America i-a acordat titlul de Grand Master. A câştigat trei premii Hugo, trei Nebula şi câte un Campbell Memorial, Locus, British SF.

Oraşul şi stelele

Peste un miliard de ani, Diaspar este singurul oraş rămas pe Pământ. Oraşul este condus de un computer care naşte şi repară oamenii, iar în perioadele dintre două vieţi ale unui om, acesta îi păstrează conştiinţa. Nimeni nu intră în oraş, nimeni nu iese.

În afară de Alvin care, diferit fiind de concetăţenii lui, îndrăzneşte să-şi ia în mâini propriul destin, odată cu cel al întregii omeniri şi să readucă rasa umană acolo unde îi este locul.

“Pentru că Arthur C. Clarke nu poate lipsi din nicio colecţie serioasă de scrience-fiction. Pentru că Oraşul şi stelele este o carte care merită citită măcar o dată la zece ani.
Şi, nu în ultimul rând, pentru că Arthur C. Clarke tradus de Mihai-Dan Pavelescu şi redactat de Ştefan Ghidoveanu este un diamant şlefuit de trei maeştri bijutieri şi dacă ai ocazia, măcar o dată în viaţă, să pui mâna pe aşa ceva, merită să stai şi la coadă pentru o astfel de carte.” (Michael Haulică)

 

Vă invit să citiţi mai jos un fragment pus la dispoziţie de Editura Art.

Avuseseră nevoie de multe ore până să răzbească afară din Grota Viermilor Albi. De altfel, nici acum nu puteau fi siguri că unii dintre monştrii aceia lăptoşi nu-i urmăreau încă. Armele erau aproape descărcate. Înaintea lor, săgeata de lumină plutitoare, călăuză misterioasă prin labirinturile Muntelui de Cleştar, continua să le facă semn. Nu aveau de ales; trebuiau să o urmeze deşi, aşa cum se întâmplase de atâtea ori, îi putea conduce către primejdii şi mai înspăimântătoare. Alvin privi îndărăt, căutându-şi din priviri tovarăşii. Alystra îl urma cea mai îndeaproape, purtând sfera de lumină rece, însă veşnic arzătoare, ce le dezvăluise de la începutul aventurii lor atâtea orori, dar şi minunăţii. Razele albicioase se revărsau pe coridorul îngust, reflectate de pereţii scânteie tori; cât timp sfera avea energie, drumul şi mai ales orice pericol rămâneau vizibile. Dar, Alvin ştia prea bine, în grotele acelea primejdiile mai mari nu erau câtuşi de puţin cele vizibile. În spatele Alystrei, împovăraţi de greutatea proiectoarelor, veneau Narrillian şi Floramus. Pentru o clipă, Alvin se întrebă de ce proiectoarele erau atât de grele, căci ar fi fost aşa de simplu să fie înzestrate cu neutralizatori gravitaţionali; întotdeauna îşi punea asemenea întrebări, chiar şi în mijlocul celor mai neobişnuite aventuri. Când astfel de gânduri îi fulgerau prin minte, i se părea că structura realităţii tremura o clipă, şi că în spatele lumii simţurilor se întrezărea imaginea unui alt univers, cu totul diferit…

Coridorul se termina într-un perete orb. Oare săgeata îi trădase din nou? Nu, roca începu să se năruie. Prin perete apăru o lance rotitoare de metal, care crescu rapid, transformându-se într-o foreză gigantică. Alvin şi prietenii săi se retraseră, aşteptând ca maşinăria să pătrundă în grotă. Cu un scrâşnet asurzitor — care, cu siguranţă, răsunase în toate tainiţele Muntelui, deşteptându-i progeniturile de coşmar! — scos de frecarea metalului pe piatră, foreza străpunse peretele şi se opri lângă ei. O uşă masivă se deschise şi Callistron îi zori să intre în aparat. („De ce tocmai Callistron? Ce caută el aici?” se întrebă Alvin.) Peste o clipă se aflau în siguranţă, iar vehiculul ţâşnea înainte prin adâncurile Pământului. Aventura se terminase. În curând, aşa cum se întâmpla întotdeauna, aveau să fi e iarăşi acasă, lăsând în urmă minunile, spaimele şi ambiţiile, obosiţi şi plini de mulţumire. Din înclinarea podelei, Alvin îşi dădu seama că foreza cobora. Callistron ştia probabil ce trebuia făcut; acela era drumul spre casă. Totuşi îi părea rău… — Callistron, spuse brusc, de ce nu urcăm? Nimeni nu ştie cum arată în fapt Muntele de Cleştar. Ar fi minunat dacă am putea ieşi undeva, pe o coastă, de unde să privim cerul şi ţinutul din jur. Am stat destul sub pământ.

Rostind cuvintele, realiză cumva că nu procedase bine. Alystra ţipă înăbuşit, interiorul forezei tremură precum o imagine văzută prin pânza apei, iar dincolo de pereţii metalici din jur, Alvin întrezări din nou celălalt univers. Cele două lumi păreau a se afl a în contradicţie; predomina întâi una, apoi cealaltă, şi, pe neaşteptate, dispărură amândouă. Se simţi o senzaţie de sfâşiere; visul luă sfârşit. Tânărul se trezi înapoi în Diaspar, în odaia familiară, plutind la o jumătate de metru deasupra duşumelei, susţinut de câmpul gravitaţional. Redevenise el însuşi. Aceasta era realitatea — şi ştia cu exactitate ce urma să se întâmple în continuare. Alystra apăru prima. Mai degrabă neliniştită decât iritată, deoarece, dintre toţi, ea îl iubea.

— Oh, Alvin! se plânse privindu-l de pe peretele unde părea să se fi materializat. O aventură aşa de frumoasă! De ce a trebuit s-o strici?
— Îmi pare rău. N-am vrut… Pur şi simplu am crezut c-ar fi o idee bună…

Fu întrerupt de sosirea simultană a lui Callistron şi a lui Flora mus.

— Ascultă, Alvin, începu cel dintâi. Este a treia oară că întrerupi o saga. Ieri ai stricat totul, dorind să ieşi din Valea Curcubeielor. Cu o zi înainte s-a întâmplat la fel, când ai încercat să ajungi înapoi la Origine, pe pista temporală pe care tocmai o exploram. Dacă nu respecţi regulile, n-ai decât să călătoreşti singur!

Dispăru furios, luându-l şi pe Floramus cu el. Narrillian nu se arăta niciodată; probabil că era prea scârbit de întreaga istorie. Rămăsese doar imaginea Alystrei, cu o privire întristată.
Alvin înclină câmpul gravitaţional, se sculă în picioare şi păşi către masa pe care o materializase. Pe ea apăruse o tavă cu fructe exotice. Nu era ceea ce intenţionase, dar, în confuzia lui, gândurile i-o luaseră razna. Nedorind să se trădeze, apucă fructul cu aspectul cel mai inofensiv şi-l gustă cu prudenţă.

— Bun, zise în cele din urmă Alystra, ce-ai de gând să faci?
— Asta e! mormăi Alvin posac. Eu unul cred că regulile sunt stupide. Şi, în plus, cum să le ţin minte, atunci când trăiesc o saga? Pur şi simplu, mă comport cât mai fi resc. Tu n-ai fi vrut să vezi muntele?

Alystra îl privi cu ochi măriţi de groază.

— Asta ar însemna să ieşi afară!

Alvin ştia că era zadarnic să discute. Se izbise iarăşi de bariera care-l despărţea de toţi cei din lumea sa, condamnându-l poate la o viaţă lipsită de orice mulţumire. El dorea permanent să evadeze undeva, „afară”, atât în realitatea de zi cu zi, cât şi în vis. Totuşi, pentru ceilalţi locuitori ai Diasparului, „afară” avea semnifi caţia unui coşmar căruia nu-i puteau face faţă. Pe cât posibil, evitau să vorbească despre el. Reprezenta ceva ne curat şi rău, dar nici Jeserac, propriul său tutore, nu voia să-i destăinuiască motivul. Fata continua să-l privească cu ochi uimiţi, însă plini de dragoste.

— Eşti nefericit, Alvin! În Diaspar, nimeni nu are voie să fie nefericit. Vreau să vin să stăm de vorbă.

Tânărul clătină nepoliticos din cap. Ştia unde avea să ducă aşa ceva, iar în prezent nu simţea decât dorinţa de a fi singur. De două ori dezamăgită, Alystra dispăru. Un oraş cu douăzeci de milioane de locuitori – şi nu exista nimeni cu care să poată discuta cu adevărat… În felul lor, Eriston şi Etania ţineau la el, dar acum, când urma să se încheie perioada în care erau responsabili de el, se mulţumeau să-l lase să-şi aleagă singur modul de viaţă şi distracţiile. În ultimii ani, pe măsură ce abaterile lui de la comportamentul obişnuit de veniseră tot mai evidente, tânărul Alvin simţise adesea nemulţumirea părinţilor. Nu faţă de el, poate că s-ar fi împotrivit unui astfel de sentiment, ci faţă de neşansa care-i desemnase tocmai pe ei, dintre milioanele de locuitori ai oraşului, să-l întâlnească pe Alvin când acesta ieşise din Palatul Creaţiei, cu douăzeci de ani în urmă.

Douăzeci de ani. Îşi amintea cel dintâi moment şi primele cuvinte auzite vreodată: „Bun venit, Alvin. Eu sunt Eriston, tatăl tău desemnat. Iar mama ta este Etania…” Cuvintele nu însemnaseră nimic atunci, însă mintea lui le înregistrase exact. Îşi aducea aminte cum îşi privise propriul trup; crescuse cu patru-cinci centimetri de atunci, dar de schimbat se schimbase foarte puţin. Apăruse pe lume complet dezvoltat şi, exceptând statura, nu avea să arate altfel atunci când va părăsi lumea, într-o mie de ani. Înainte de acea primă imagine, nu exista nimic. Poate că într-o bună zi, golul se va umple, însă gândul era mult prea îndepărtat pentru a-l afecta emoţional. Reveni la obsedantul mister al naşterii sale. Lui Alvin nu i se părea ciudat să fi fost creat, instantaneu, de puterile şi forţele care materializau toate celelalte obiecte din viaţa zilnică. Nu, nu acesta reprezenta misterul. Enigma pe care nu izbutise s-o rezolve şi pe care nimeni nu putea să i-o explice, era unicitatea lui. Unicitatea, un cuvânt ciudat şi trist, un sentiment ciudat şi trist. Când îl foloseau la adresa sa — aşa cum auzise deseori, în clipele în care nimeni cu bănuia că el ascultă — părea să implice un sens răuvoitor, ameninţând mai mult decât propria lui fericire.

Părinţii, tutorele, cunoscuţii încercaseră să-l protejeze în faţa adevărului, dorind parcă să apere inocenţa lungii sale copilării. Curând, duplicitatea urma să ia sfârşit; peste câteva zile avea să devină cetăţean cu drepturi depline al Diasparului, şi nimic din ceea ce dorea să afle nu i s-ar mai fi putut ascunde.

De ce, de pildă, nu-şi găsea locul în saga? Dintre miile de distracţii ale oraşului, ele erau cele mai populare. Intrând într-o saga, nu te transformai într-un simplu observator, precum în primitivele spectacole ale epocilor îndepărtate, pe unde Alvin scotocise de altminteri de câteva ori. Deveneai un participant activ, capabil să-ţi foloseşti — ori aşa ţi se părea — iniţiativa personală. Evenimentele şi scenele care alcătuiau materia primă a aventurilor fuseseră concepute demult, de artişti uitaţi, însă exista suficientă flexibilitate pentru a se produce fluctuaţii importante. Pătrundeai în aceste lumi imaginare alături de prieteni, căutând senzaţii inexistente în Diaspar, şi atâta vreme cât visul se derula, nu aveai cum să-l deosebeşti de realitate. În definitiv, cine putea să fie sigur că Diaspar însuşi nu era doar vis?

Arthur C. Clarke, Oraşul şi stelele, Editura Art, Bucureşti, 2013
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

One comment

  • Neapărat voi lua la citit cartea asta. Arthur C. Clarke a devenit unul dintre preferații mei după ce am citit ,,Sfârșitul copilăriei” Smile
    Fragmentul de față mi-a stârnit curiozitatea Grin Mulțumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.