Conformistul

Sau a căuta conformarea pentru a fugi de stigmatul “a fi altfel”.

Când e vorba de Moravia, ideile mi se învălmăşesc în minte, vreau să le cuprind pe toate şi mă simt contagiată să le disec la rândul meu. Conformistul a fost, pentru mine, un fel de continuare a dezbaterilor din Cei doi prieteni, de data aceasta, începând direct la momentul concluziilor, pentru că scriitorul italian nu doar propune, nu mai este avocatul diavolului, ci dă verdicte.

Marcello creşte într-o familie cu probleme, tatăl este diagnosticat cu o boală nervoasă, mama nu pare nici ea departe de astfel de suferinţe, iar băiatul de treisprezece ani, lipsit de atenţia părinţilor, obsedaţi de propriile persoane şi de luptele din cadrul cuplului, se vede nevoit să se educe singur şi să-şi înţeleagă pornirile violente caracteristice, mai mult sau mai puţin, oricărui copil. Puţin câte puţin concluzionează că este altfel, că trăirile sale sunt condamnabile şi-şi face un ţel în viaţă din a deveni “normal”.

Pentru Marcello, aderarea la fascism nu vine din ralierea la ideologia fascistă, ci este un raspuns îndelung căutat, singura formă de a se încadra într-un sistem pus la punct de alţii, care să-i dea ocazia de a fugi de el însuşi, de a se nega. Ordinea, regulile, obedienţa sunt cele pe care Marcello le aştepta şi în care crede că-şi găseşte salvarea.

Am regăsit aceeaşi forţă a lui Moravia în a combate extremismul, indiferent în ce direcţie se îndreaptă acesta. Practic, personajul conformist din roman luptă împotriva excesului pe care firea lui îl reclamă cu un alt exces, convins că, atunci când scopul este unul bun – acela de a fi “normal” – excesul este justificat.

Dar Marcello este doar un pretext, un pion adus în atenţie de scriitorul italian pentru a sugera eventuale tare psihice ale extremiştilor şi ale dictatorilor. Dacă în Conformistul avem imaginea unui om obsedat de faptul că este altfel şi dorind cu orice preţ să se încadreze în tipare, mă gândeam că, prin prisma puterii pe care o dobândesc, dictatorii parcurg un demers invers, transformând altfel-ul din ei în normalul pe care toată lumea trebuie să-l accepte şi să-l adopte.

Nu m-a convins şi n-am înţeles legătura între homosexualitatea latentă a personajului şi aderarea sa la fascism, dar intră, să zicem, în descrierea “a fi altfel”, Moravia găsind probabil că pornirile spre cruzime gratuită nu asigurau destulă “anormalitate”.

Marcello se luptă cu sine, îşi construieşte o viaţă normală intrând în rândurile fasciştilor şi căsătorindu-se cu o femeie aleasă pentru că este cât se poate de “comună”, dar nu reuşeşte să-şi dezmintă firea. Din grija de a nu ceda impulsurilor pe care le consideră neconforme, ajunge să participe la întâmplări care, privite din afară, sunt departe de normalitate.

În toate romanele lui Moravia, introspecţia este foarte prezentă, dar a fost prima dată când am avut senzaţia că, aici, introspecţia este expresia problemelor psihice ale personajului, când am gândit – nu-mi dau seama dacă scriitorul a exagerat în mod intenţionat – că şi prea multă introspecţie strică.

O carte care te pune pe gânduri, în minunatul stil al lui Moravia, care nu spune mereu lucrurilor pe nume, ci te lasă să le răsuceşti singur, pentru care nu există doar alb şi negru, ci o multitudine de nuanţe, mai ales când este vorba de psihicul uman.

Autor: Alberto Moravia; Editura GF Flammarion, 2011; Traducere din limba italiană în limba franceză Claude Poncet; Nr. pagini: 348

2 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.