Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului

Amân de aproape două luni să scriu despre această carte. Am citit-o într-un moment neinspirat, la puţin timp după decesul bunicii mele, iar romanul începe cu înmormântarea mamei Tabitei, personajul care relatează în notă autobiografică povestea familiei din Cutca, un sat ardelean din Câmpia Transilvaniei. M-am încăpăţânat să trec peste stările de la primele pagini, am terminat-o şi încă încerc să-mi dau seama care a fost “relaţia” mea cu cartea Martei Petreu.

Ni se întâmplă frecvent, atunci când citim o carte sau vedem un film sau ascultăm o poveste, să trăim o identificare cu un personaj sau să regăsim o situaţie familiară prin care am trecut. Fără să vrem, ne agăţăm de asta şi există tendinţa de a aprecia mai mult poveştile în care dăm de elemente cunoscute, ceea ce nu înseamnă, însă, că nu ne plac şi celelalte.

De exemplu – şi mă gândesc să apelez doar la exemple din literatura română – citind Viaţa lui Kostas Venetis, identificarea cu vreun personaj era exclusă, iar povestea era atât de departe de orice realitate familiară mie, încât am pătruns pur şi simplu într-o altă lume, care a persistat în mintea mea şi mult după ce-am terminat cartea, pe care am considerat-o un roman desăvârşit.

Când am citit Ploile amare, am simţit-o clar ca pe o întoarcere acasă şi am rezonat într-un mod special cu personajele şi cu întâmplările, şi pentru că mi-au amintit de copilăria mea la mamaie, într-un sat nu dintre cele mai moderne. Am regăsit deci acele elemente care permit identificarea cu ceva familiar şi n-am sesizat diferenţe majore faţă de ce ştiam.

Revenind la Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, decorul rural şi personajele ar fi trebuit să-mi creeze aceeaşi senzaţie de “acasă” ca şi Ploile amare, dar asta nu s-a întâmplat, n-am avut niciun sentiment de familiaritate, pentru că duritatea şi chiar răutatea zugrăvite în roman se bat cap în cap cu ceea ce am cunoscut, iar mintea mea parcă nu vrea să accepte că se poate şi aşa.

Nu mai ştiu chiar tot ce am gândit în timpul lecturii, dar îmi amintesc că am avut o stare de nelinişte şi nelămurire. Nu cred că mi s-a mai întâmplat până acum, însă personajele Martei Petreu s-au suprapus cumva imaginilor unor persoane foarte apropiate din viaţa mea şi n-am reuşit să le văd distincte, ci doar să le văd ca pe nişte portrete antagonice ale acestora, ceea ce mi-a afectat oarecum capacitatea de a vedea cartea la adevărata ei valoare.

Nu am ce să-i reproşez Martei Petreu, a mânuit genial demascarea dramelor care se pot ascunde în spatele unor imagini clasice de familie din mediul rural şi, mai mult decât atât, este impresionant cum a conturat, cu afecţiune şi înţelegere, dar în acelaşi timp într-o manieră foarte obiectivă, personajele.

Maria, mama Tabitei, a acceptat să se mărite cu Augustin dintr-o pornire de orgoliu şi răzbunare pe cel pe care-l iubea şi care a ales să se însoare cu alta. Nu l-a iubit niciodată pe Augustin şi a văzut tot ce avea legătură cu el drept sacrificiu, iar asta s-a răsfrânt şi asupra comportamentului ei faţă de cei trei copii.

Pe vremuri, cel puţin la ţară, relaţiile dintre părinţi şi copii erau departe de ceea ce înţeleg generaţiile de astăzi că trebuie să ofere copiilor în materie de afecţiune şi educaţie. Din povestirile mamei, ştiu că părinţii nu-şi lăudau niciodată copiii sau măcar nu când erau de faţă, gesturile de tandreţe nu existau decât cine ştie cum, iar autoritatea era de necontestat şi îndrăzneala de a comenta orice era asupru pedepsită. Ca o paranteză, cred că varianta corectă este undeva la mijloc, între severitatea şi lipsa de emoţie din trecut şi răsfăţul exagerat pe care-l văd astăzi.

În timp ce Augustin rămâne, în relaţia cu copii, în limitele normale pentru spaţiul şi timpul în care trăiesc, Maria îşi manifestă toate frustrările şi toată suferinţa ei de femeie împotriva copiilor, ajungând până la a-i chinui deliberat şi a-i blestema doar pentru a se descărca într-un fel de povara nefericirii. Atât de real este acest personaj, încât am simţit nevoia să mă războiesc în mintea mea cu Maria, pe care aş fi vrut-o altfel şi nu-mi venea să cred că nu are nimic din resemnarea interioară cu care eram obişnuită, că nu-şi poate iubi copiii şi că leagă existenţa lor de drama ei.

Ana o evită pe Mica şi nu-i mai vorbeşte, Tinu alternează între a convieţui şi a fugi de ea, doar Tabita caută s-o înţeleagă şi s-o iubească. Ea se va poziţiona la mijloc între ceilalţi membri ai familiei şi va încerca să facă pace între ei. În acelaşi timp, va analiza discret, dar cu multă pricepere, influenţa copilăriei asupra caracterului şi vieţii ei, romanul excelând la capitolul psihologie, iar modul în care Tabita (scriitoarea) abordează conflictul şi relaţia cu mama este o adevărată lecţie.

…eu am ştiut devreme că sunt în plus şi că n-am dreptul la nimic al meu, că nu tot ce există mi se şi cuvine, dimpotrivă, am ştiut că mi se cuvin foarte puţine lucruri, şi numai dacă rămân de la ceilalţi. Pentru că pe lume nu este loc pentru toţi şi nu tot ce răsare trebuie să şi crească şi să înflorească.

Când iubim, simţim că în lumea asta suntem în plus. Pe mine, bărbaţii pe care i-am iubit m-au putut călca în picioare cum au vrut. Nu am reacţionat niciodată. Faptul că m-au acceptat mi s-a părut o graţie aşa de mare, încât orice rău li se întâmpla, simţeam că eu port vina întreagă. Iubind, mă temeam tot timpul, nelămurit, într-o surdă durere, că atrag nenorocirea asupra bărbatului drag.

Recunosc că am fost foarte prinsă în iţele destinelor celor din familia Tabitei şi nu-mi amintesc acum prea multe despre imaginea de ansamblu asupra universului rural, dar mi-a rămas în minte mândria cu care Maria şi-a educat copiii în spiritul ascunderii sentimentelor şi a lacrimilor.

După părerea ei, nimeni pe lume nu e destul de vrednic să vadă lacrimile ei şi ale copiilor ei. Sentimentele nu trebuie arătate, aşa ne-a învăţat Mica – şi ne-a crescut verticali ca lemnele şi fără dreptul la lacrimi cu martori.

Citind-o pe Marta Petreu mi-am amintit de ce spunea Alex Ştefănescu cu ocazia lansării romanului Raport către El Greco, anume că şi-ar dori să vadă mai multă intensitate, mai multă “investiţie de energie sufletească în literatură”, în rândul scriitorilor români, care sunt inteligenţi şi cărora nu li se poate reproşa lipsa de talent sau de tehnică, dar care se mulţumesc să scrie detaşat.

În mod cert, există intensitate şi investiţie de energie sufletească în paginile cărţii Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului şi acesta, pe lângă stilul scriitoarei, care, paradoxal, scrie cu tandreţe şi imprimă căldură chiar şi momentelor dure, trăirilor aspre pe care le descrie, este unul din motivele pentru care recomand acest roman, prin care nu poţi trece fără să-ţi zdruncine puţin percepţiile şi părerile.

Reacţiile mele, ca şi impresiile din această postare, au fost contradictorii, parte din cauza trăirilor personale, parte din cauza temei şi a personajelor, cum am explicat la început, dar găsesc în asta dovada faptului că Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este o carte care trebuie citită.

Autor: Marta Petreu; Editura Polirom, 2011; Nr. pagini: 328

Unii copii sunt mai sensibili pentru că au mai multă imaginaţie, şi-atunci plâng.

…dar eram aşa de tânără atunci, aşa de proastă, căci mintea-mi era scăldată în filosofie şi-n hormoni, adică în combinaţia cea mai dulce-întunecată cu putinţă.

Fiindcă până la urmă totul este destin, adică nota de plată a speciei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.